Când sângele nu mai leagă: Povestea unei trădări din familie

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Glasul mi-a tremurat, deși încercam să par puternică. În fața mea, verișoara mea, cu ochii în pământ, își frământa mâinile. Pe masă, portofelul meu răsturnat și câteva bancnote lipsă spuneau totul.

Totul a început într-o seară de martie, când telefonul a sunat insistent. Era Irina, verișoara mea din partea mamei. Nu mai vorbisem de ani buni, dar vocea ei era spartă de plâns. „Te rog, Ana, nu mai am unde să mă duc. M-au dat afară din chirie și nu am bani nici de pâine.” Am simțit un nod în gât. Îmi aminteam copilăria noastră la bunici, cum ne jucam în curte și ne promiteam că vom fi mereu una pentru cealaltă. Cum aș fi putut s-o refuz?

A doua zi, Irina a venit cu două sacoșe vechi și ochii roșii de nesomn. Am primit-o cu brațele deschise, i-am pregătit camera de oaspeți și i-am spus că poate sta cât are nevoie. Soțul meu, Vlad, a ridicat din sprâncene când i-am povestit, dar n-a zis nimic. „E familie”, i-am spus scurt.

Primele săptămâni au fost liniștite. Irina era tăcută, dar recunoscătoare. Mă ajuta la curățenie, gătea uneori și încerca să-și caute un job. Seara stăteam la povești ca pe vremuri și simțeam că am făcut ceea ce trebuie. Dar încet-încet, au început să apară mici semne că ceva nu e în regulă.

Odată am găsit portofelul meu răscolit, dar am pus totul pe seama neatenției mele. Apoi, Vlad a observat că lipsesc niște bani din pușculița copiilor. „Ana, sigur nu ai luat tu?” m-a întrebat într-o seară. M-am simțit insultată. Cum să cred că cineva din casă ar face așa ceva?

Totuși, suspiciunea s-a strecurat între noi ca o umbră. Am început să fiu atentă la lucrurile mele: bijuterii, bani, chiar și cardurile bancare. Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul Irinei: „Ți-am trimis banii azi, mai fac rost și mâine.” Inima mi-a bătut cu putere. Am știut atunci că trebuie să aflu adevărul.

Am pus o bancnotă de 100 de lei într-un sertar din bucătărie și am notat ora. După două ore, banii dispăruseră. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am confruntat-o pe Irina chiar atunci:

— Irina, unde sunt banii din sertar?
— Nu știu despre ce vorbești…
— Te rog, nu mă minți! Am nevoie să știu adevărul.

A izbucnit în plâns și mi-a mărturisit totul: avea datorii la niște prieteni vechi și nu știa cum să scape. „Mi-a fost rușine să-ți spun… Am crezut că pot rezolva singură.”

M-am simțit trădată ca niciodată. Toată viața am crezut că familia e sfântă, că sângele ne leagă mai presus de orice. Dar acum? Vlad m-a privit cu reproș: „Ți-am spus să fii atentă…” Copiii mei au simțit tensiunea din casă și au început să mă întrebe dacă Irina va mai sta cu noi.

Am avut o discuție lungă cu mama la telefon:
— Ana, nu poți salva pe toată lumea. Uneori trebuie să te gândești și la tine.
— Dar e familie…
— Și ce dacă? Familia nu înseamnă să accepți orice.

Am decis să-i cer Irinei să plece. A doua zi dimineață i-am făcut cafeaua preferată și i-am spus cu blândețe:
— Irina, cred că e timpul să-ți găsești alt loc unde să stai.
A plâns mult, dar n-a protestat. Știa că a greșit.

După ce a plecat, casa a rămas tăcută și rece. Vlad a încercat să mă consoleze:
— Ai făcut tot ce ai putut. Nu e vina ta.
Dar eu mă simțeam vinovată pentru naivitatea mea. M-am întrebat zile întregi dacă am făcut bine sau rău.

Acum, după luni de zile, încă mă gândesc la Irina. Oare a reușit să-și revină? Oare sângele chiar ne obligă să iertăm orice? Sau uneori trebuie să punem limite chiar și celor dragi?

Poate că bunătatea nu e o slăbiciune… sau poate că e cea mai mare capcană a sufletului nostru? Voi ce ați fi făcut în locul meu?