Testamentul care a rupt familia: Povestea mea despre alegeri, iertare și regăsire

— Nu pot să cred că faceți asta! a țipat Andreea, cu ochii plini de lacrimi și furie. Radu stătea în colțul sufrageriei, cu pumnii strânși, evitând să mă privească. Era seara în care le-am spus copiilor noștri că am decis să lăsăm cea mai mare parte din avere unor fundații caritabile, nu lor. Am simțit cum mi se strânge inima, dar am rămas fermă. Victor, soțul meu, mi-a strâns mâna sub masă, semn că trebuie să rezist.

Nu a fost o decizie luată ușor. De un an și jumătate ne tot gândeam la pensie, la ce lăsăm în urmă. Am muncit toată viața: eu profesoară de limba română la liceu, Victor inginer la o fabrică de mobilă din Brașov. Ne-am crescut copiii cu dragoste, dar și cu reguli. Le-am oferit tot ce am putut, dar mereu am simțit că nu reușim să le transmitem adevăratele valori. Andreea a devenit avocat, dar mereu nemulțumită, mereu dorindu-și mai mult. Radu a schimbat trei facultăți și încă locuiește cu noi, la 32 de ani.

În acea noapte, după ce copiii au plecat trântind ușa, am stat pe canapea cu Victor și am plâns amândoi. — Oare am greșit undeva? m-a întrebat el, cu vocea stinsă. — Poate că da, poate că nu… Dar nu pot să-i văd cum se pierd în pretenții și resentimente. Poate că trebuie să-i lăsăm să se descurce singuri.

A doua zi am mers la notar. Am redactat testamentul: 80% din avere merge către două fundații care ajută copiii fără familie și bătrânii singuri. Andreea și Radu primesc o sumă modestă, suficient cât să-și plătească un avans la un apartament sau să-și înceapă o mică afacere. Am ieșit din biroul notarului cu un sentiment ciudat de eliberare, dar și cu o greutate pe suflet.

Timp de săptămâni nu am primit niciun semn de la copii. Sufrageria era mai goală ca niciodată. Mesele de duminică s-au transformat în tăceri apăsătoare. Mama mea mă suna zilnic: — Ce-ai făcut, Ilinca? Cum să nu le lași copiilor tăi tot ce ai? Așa se face! Dar eu nu mai puteam da înapoi.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Andreea a venit pe neașteptate. Era palidă, obosită, dar hotărâtă. — Mamă, vreau să vorbim. Am stat ore întregi la masă. Mi-a spus cât de trădată s-a simțit, cum toată viața a încercat să ne mulțumească și că acum simte că nu contează pentru noi. Am plâns amândouă. — Nu e vorba că nu contezi… E vorba că vreau să fii fericită fără să te bazezi pe ce-ți las eu. Să fii liberă.

Radu a venit abia după Crăciun. Nu a spus nimic despre testament. A stat cu noi la masă, a râs la glumele lui Victor, apoi m-a îmbrățișat strâns când a plecat. Am simțit că vrea să spună ceva, dar nu găsea cuvintele.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se vindece. Andreea s-a mutat singură într-un apartament mic și a început să facă voluntariat la una dintre fundațiile pe care le susținem. Radu a găsit un job la o cafenea și a început să scrie poezii pe care le publică online. Relația noastră nu mai e perfectă, dar e mai sinceră ca oricând.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că am rănit copiii mai mult decât mi-am dorit. Poate că i-am ajutat să crească. Dar oare câți dintre noi avem curajul să rupem lanțul așteptărilor moștenite și să ne lăsăm copiii să-și găsească propriul drum?

Oare iubirea adevărată înseamnă să dai totul sau să știi când să te oprești? Voi ce ați fi făcut în locul meu?