În umbra speranței: Povestea unei familii încercate de boală și credință

— Nu mai are rost să ne mințim, Ilinca! Mama nu se va face bine, oricât ne-am ruga! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, spartă doar de ticăitul ceasului de pe perete și de suspinul surd al surorii mele.

Eram toți adunați în jurul mesei, cu ochii roșii și mâinile strânse pe cănile de ceai. Mama, Anica, era în camera alăturată, prea slăbită ca să se ridice din pat. Diagnosticul de cancer venise ca un trăsnet peste familia noastră din Ploiești, iar de atunci fiecare zi era o luptă între speranță și disperare.

— Vlad, nu vorbi așa! Nu vezi că doar rugăciunea ne-a mai ținut împreună? am izbucnit eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Tata, Petru, stătea cu capul plecat, fără să spună nimic. De când mama se îmbolnăvise, nu-l mai recunoșteam. Parcă îmbătrânise cu zece ani într-o lună.

— Dar ce folos? Dumnezeu nu ne ascultă! Dacă ne-ar asculta, n-ar fi ajuns mama așa! a continuat Vlad, cu vocea tremurândă de furie și neputință.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece de februarie m-a izbit în față, dar nu m-a trezit din coșmarul pe care îl trăiam. Am privit spre blocurile cenușii și am simțit cum mă sufoc între pereții aceia plini de amintiri. Îmi aminteam serile când mama făcea cozonaci și râdea cu noi la masă. Acum, râsul ei era doar o amintire dureroasă.

În seara aceea, după ce toți s-au retras, am intrat la mama. Era trează, cu ochii mari și obosiți.

— Ilinca, vino lângă mine… mi-a șoptit ea. M-am așezat pe marginea patului și i-am luat mâna subțire în palmele mele.

— Mamă… mi-e frică. Nu știu ce să facem…

— Să nu-ți pierzi credința, fata mea. Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce… Chiar dacă nu înțelegem acum.

Am plâns în tăcere lângă ea. În acea noapte m-am rugat cum nu o mai făcusem niciodată. Nu pentru minuni, ci pentru puterea de a accepta ceea ce urma să vină.

Zilele au trecut greu. Tata mergea la serviciu ca un robot, Vlad dispăruse tot mai des la prieteni, iar eu rămâneam acasă cu mama. Vecina noastră, tanti Mariana, venea zilnic să ne ajute cu mâncarea și curățenia.

Într-o zi, Vlad s-a întors acasă beat. S-a certat cu tata atât de tare încât vecinii au bătut în țevi. L-am găsit plângând pe hol, cu capul între palme.

— De ce ni se întâmplă nouă asta? Ce-am făcut să merităm așa ceva? m-a întrebat el printre sughițuri.

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că nici nu există un răspuns.

Într-o duminică dimineață, am mers la biserică singură. Preotul vorbea despre suferință și despre cum rugăciunea nu schimbă mereu realitatea, dar ne schimbă pe noi. Am simțit că vorbește direct pentru mine.

Când m-am întors acasă, mama era mai bine. Zâmbea slab și mi-a spus:

— Azi-noapte am visat-o pe bunica ta. Mi-a spus că totul va fi bine. Să nu vă certați între voi…

Am simțit o liniște ciudată în suflet. Poate că nu era vorba despre vindecare fizică, ci despre vindecarea rănilor dintre noi.

În ultimele săptămâni ale mamei, am început să ne rugăm împreună în fiecare seară. Tata citea din Psaltire, Vlad stătea tăcut lângă noi, iar eu țineam mâna mamei. Nu s-a întâmplat nicio minune vizibilă. Mama s-a stins într-o dimineață liniștită de aprilie, cu un zâmbet pe buze.

După înmormântare, casa era pustie. Tata plângea în fiecare seară la masa din bucătărie. Vlad s-a mutat la București pentru facultate și vorbea rar cu noi.

Au trecut luni până când am reușit să deschid Biblia mamei fără să plâng. Am găsit între pagini o scrisoare pentru noi:

„Dragii mei,
Dacă citiți asta, înseamnă că nu mai sunt printre voi. Vreau să vă spun că v-am iubit mai mult decât orice pe lume și că vă rog să nu vă pierdeți credința niciodată. Viața e grea uneori, dar Dumnezeu ne ține împreună dacă îl lăsăm.”

Am citit scrisoarea cu voce tare tatei și lui Vlad când a venit acasă de Paște. Am plâns toți trei, dar pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou o familie.

Acum mă întreb adesea: oare cât de mult contează credința atunci când totul pare pierdut? Poate rugăciunea nu schimbă mereu soarta, dar oare nu ne schimbă ea pe noi? Voi ce credeți?