Umbra fiului meu în pragul ușii

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să trăiesc în propria mea casă ca o străină! Ți-am spus de atâtea ori că nu mai suport scandalurile, țipetele, reproșurile tale fără sfârșit!

Vocea mea tremura, dar nu de teamă, ci de furie și deznădejde. Rareș, fiul meu, stătea în mijlocul sufrageriei cu pumnii strânși și privirea aceea rece pe care o cunoscusem prea bine în ultimii ani. Avea 34 de ani, dar încă se comporta ca un adolescent răzvrătit, mereu nemulțumit, mereu cu pretenții.

— Dacă nu-ți convine, du-te tu! Asta e casa mea acum!

M-am uitat la el și am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Casa asta fusese a mea și a lui Doru, soțul meu. Doru, cu ochii lui căprui și vocea blândă, care mă ținea de mână când Rareș era mic și făcea febră. Doru, care a murit prea devreme, lăsându-mă singură cu un copil pe care nu am știut să-l cresc fără să-l răsfăț.

Am tăcut. Am mers în dormitor și am început să-i adun hainele. Le-am pus în saci de plastic, cu mișcări mecanice. Fiecare tricou, fiecare pereche de blugi era o amintire: prima zi de școală, excursia la munte, serbarea de Crăciun. Am plâns în tăcere, dar nu m-am oprit.

— Ce faci acolo? a venit Rareș după mine.

— Îți strâng lucrurile. Nu mai poți sta aici. Gata.

A izbucnit într-un râs scurt și batjocoritor.

— Tu? Tu mă dai afară? Pe mine?

— Da. Pe tine.

A trântit ușa și a plecat. Am ieșit pe hol și am lăsat sacii lângă ușă. Am simțit privirile vecinilor arse pe spatele meu când am ieșit să aerisesc. Știam ce vor spune: „Uite-o pe doamna Mariana, a dat afară propriul copil!”

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, atingând mobila veche, fotografiile de pe pereți. M-am întrebat unde am greșit. Poate că l-am protejat prea mult după ce Doru a murit. Poate că i-am permis prea multe. Poate că am confundat dragostea cu mila.

A doua zi dimineață am sunat-o pe Ana, nora mea. Era despărțită de Rareș de câteva luni; el nu acceptase niciodată divorțul și o hărțuia constant cu telefoane și vizite neanunțate.

— Mariana? Ce s-a întâmplat?

— Pot să vin la tine? Nu mai pot sta aici…

Ana m-a primit cu brațele deschise. Stătea într-o garsonieră mică, dar curată și luminoasă. Mi-a făcut ceai și m-a lăsat să plâng în liniște.

— Nu e vina ta, mi-a spus ea încet. Rareș are nevoie de ajutor… dar tu nu mai poți fi sacrificiul lui.

Am locuit cu Ana câteva săptămâni. Învățam una de la alta să trăim din nou: ea fără frica de Rareș, eu fără vina că nu sunt o mamă perfectă. Mergeam împreună la piață, găteam ciorbă de perișoare și ne uitam la seriale seara târziu. Într-o zi Ana mi-a spus:

— Știi… nu te judec pentru ce ai făcut. Și eu am fost acolo. Și eu am crezut că trebuie să rabd orice doar pentru că îl iubesc.

Dar lumea nu vedea așa lucrurile. Sora mea, Lidia, m-a sunat furioasă:

— Ești nebună? Cum să-ți dai copilul afară? Ce-o să spună lumea?

— Lidia, nu mai pot… Nu mai e copilul acela bun pe care-l știam.

— E tot fiul tău!

Am închis telefonul tremurând. Toată viața am trăit cu frica de „ce-o să spună lumea”. Acum nu-mi mai păsa.

Rareș m-a sunat după câteva zile:

— Să știi că n-ai scăpat de mine! O să regreți toată viața!

Am simțit un fior rece pe șira spinării, dar am răspuns calm:

— Poate că da. Dar măcar acum pot respira.

Au trecut luni de atunci. Rareș s-a mutat la un prieten și nu mi-a mai vorbit decât prin mesaje scurte și acide. Lumea încă mă privește ciudat pe scară sau la biserică. Dar Ana mi-a devenit ca o fiică; împărțim grijile și bucuriile simple ale vieții.

Uneori mă uit la poza lui Doru și îi vorbesc în gând:

— Iartă-mă că n-am fost mai puternică atunci când trebuia… Dar oare cât trebuie să rabzi pentru cineva pe care-l iubești? Unde se termină datoria de mamă și începe datoria față de tine însăți?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât ați fi putut îndura?