Când trădarea vine din propria casă: Povestea mea despre iubire, trădare și curaj

— Irina, nu mai plânge, te rog! Nu e nimic atât de grav, o să vezi că totul se rezolvă, mi-a spus mama, cu vocea ei calmă, aproape rece, în timp ce eu mă prăbușeam pe canapeaua din sufragerie, cu ochii umflați de la atâta plâns.

Nu-mi venea să cred ce aud. Tocmai îi povestisem cum, după patru zile de spitalizare și o operație grea la coloană, m-am întors acasă și am găsit urme de ruj pe ceașca mea preferată, un parfum străin în dormitor și o eșarfă necunoscută pe spătarul scaunului. Vlad, soțul meu de zece ani, nu era acasă. Dar nici nu trebuia să fie: totul în jurul meu țipa că cineva îi luase locul în viața mea cât timp eu luptam cu durerea și teama în salonul de spital.

— Mamă, tu mă auzi ce spun? Vlad a adus o femeie în casa noastră! În patul nostru! Am găsit și un mesaj pe telefonul lui: „A fost minunat azi-noapte. Abia aștept să repetăm.” Cum poți să-mi spui că nu e grav?

Mama a oftat și s-a uitat pe fereastră. — Irina, bărbații mai greșesc. Poate ai fost prea ocupată cu serviciul și cu problemele tale de sănătate. Poate s-a simțit singur…

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin cameră. — Deci e vina mea? Pentru că am muncit ca să avem bani de rate? Pentru că am ajuns la spital după ce am cărat singură cumpărăturile?

Mama a ridicat din umeri. — Nu spun asta. Dar poate ar trebui să-l ierți. Să nu faci un scandal din nimic.

Nimic? Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. M-am dus la baie și m-am privit în oglindă. Chipul meu era palid, ochii roșii. M-am întrebat: cine sunt eu acum? Femeia care acceptă orice doar ca să nu fie singură? Sau femeia care se ridică și spune „Ajunge!”?

În acea noapte n-am dormit deloc. Vlad a venit târziu, mirosind a alcool și a parfum dulceag. S-a uitat la mine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Ce-ai pățit? De ce plângi?

— Vlad, cine a fost aici cât am fost la spital?

A ezitat o clipă, apoi a ridicat din umeri.

— O colegă de la muncă. A venit să mă ajute cu niște acte.

— Și cu rujul pe ceașcă? Cu parfumul? Cu mesajele?

A oftat iritat.

— Irina, iar începi cu paranoia ta? Dacă nu ai fi atât de obosită și stresată, poate ai vedea lucrurile altfel.

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Dar de data asta nu am mai plâns. Am simțit doar o liniște ciudată, ca înaintea furtunii.

A doua zi dimineață, mama a venit cu plăcinte calde și cu același discurs: „Nu strica familia pentru o prostie.”

Dar eu nu mai puteam. Am început să caut dovezi: bonuri de la restaurant, mesaje șterse pe jumătate, chiar și o brățară uitată sub pernă. Totul îmi confirma bănuielile.

Într-o seară, când Vlad era la duș, am sunat-o pe sora lui, Cristina. — Te rog, spune-mi adevărul. Știi ceva despre Vlad?

Cristina a tăcut mult timp. — Irina… nu vreau să mă bag între voi. Dar da, l-am văzut cu o femeie brunetă la cafenea. Nu păreau doar colegi.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am închis telefonul și m-am prăbușit pe podea.

Câteva zile am trăit ca un robot: mergeam la muncă, găteam, făceam curat, dar în sufletul meu era doar gol. Mama insista să-l iert. Vlad devenea tot mai distant.

Într-o seară, când am adunat curajul să-i spun că știu totul și că vreau să divorțez, mama a izbucnit:

— Ești nebună! Unde crezi că o să ajungi singură? Cine te mai ia cu problemele tale de sănătate?

Vlad a tăcut. S-a uitat la mine cu milă sau poate cu dispreț.

— Faci ce vrei. Eu oricum nu mai pot trăi cu atâta dramă.

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Dar ceva din mine s-a aprins: o furie surdă, dar eliberatoare.

— Atunci pleacă! Am urlat cât am putut de tare.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajele și am plecat la o prietenă. Mama m-a sunat de zeci de ori să mă certe că „îmi bat joc de viața mea”.

Au trecut trei luni de atunci. Încă doare. Încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să iert „pentru familie”. Dar când mă uit în oglindă acum, văd o femeie care începe să se regăsească.

Uneori mă întreb: câte dintre noi acceptăm trădarea doar ca să nu fim singure? Câte dintre noi ne lăsăm convinse că vina e a noastră? Oare chiar merităm atât de puțin?