Umbra unei rude: Cinci ani sub același acoperiș

— Nu vreau să locuiască cu noi! am spus-o răspicat, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam spre Mihai, soțul meu, care încerca să-și ascundă neliniștea în spatele unei căni de cafea. Era deja trecut de miezul nopții, iar bucătăria noastră mică din cartierul Militari părea mai strâmtă ca niciodată.

— E doar pentru facultate, Maria. Cinci ani trec repede, a încercat el să mă liniștească, evitându-mi privirea.

— Cinci ani? Pentru mine nu e „doar”. E o viață întreagă!

Așa a început totul. O discuție care părea să nu se mai termine, o decizie pe care am simțit că nu o iau eu, ci viața pentru mine. Irina, verișoara lui Mihai din Bacău, urma să vină la București la facultate și nu avea unde să stea. Părinții ei abia se descurcau cu banii, iar Mihai, suflet mare, s-a oferit imediat să o primim la noi. Fără să mă consulte.

Prima zi când Irina a ajuns la noi încă o simt vie în minte. O fată timidă, cu ochii mari și un rucsac uzat, a intrat pe ușă și a zâmbit stânjenită. — Mulțumesc că mă primiți, a spus încet, iar eu am simțit un nod în gât. Nu era vina ei. Dar nici a mea nu era.

Primele luni au trecut greu. Încercam să mă obișnuiesc cu prezența ei constantă: hainele lăsate peste tot, muzica dată prea tare când învăța pentru examene, discuțiile interminabile la telefon cu prietenele din liceu. Îmi simțeam casa invadată, spațiul personal redus la jumătate. Orice încercare de a-i sugera să fie mai atentă era întâmpinată cu un „Îmi pare rău” spus mecanic sau cu o privire vinovată către Mihai.

— Maria, e doar o fată speriată într-un oraș mare. Fii mai blândă cu ea, îmi spunea el seara, când îi povesteam cât de greu îmi e.

— Dar eu? Cine e blând cu mine? Cine mă întreabă dacă pot sau nu?

Tensiunile au început să se adune ca norii grei înainte de furtună. Într-o seară, după o zi lungă la serviciu, am găsit bucătăria vraiște: vase nespălate, resturi de mâncare pe masă și Irina râzând la telefon în sufragerie.

— Irina! Poți să faci și tu curat după tine? am izbucnit.

A tăcut brusc și m-a privit speriată. — Scuze… chiar nu mi-am dat seama…

Mihai a venit imediat în apărarea ei. — Maria, nu e cazul să țipi! E obosită și ea…

Atunci am simțit că ceva se rupe în mine. Nu mai eram acasă la mine. Eram o străină în propria viață.

Au urmat luni de compromisuri forțate. Îmi luam ore suplimentare la muncă doar ca să evit atmosfera apăsătoare de acasă. Prietenele mele mă întrebau mereu de ce nu vin la ele sau de ce nu iesim în oraș. Le mințeam că sunt prea ocupată, dar adevărul era că nu mai aveam energie pentru nimic.

Într-o noapte, după ce Mihai adormise, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva sunt eu problema. Dacă nu cumva sunt egoistă pentru că vreau liniște și intimitate.

Apoi au început certurile între mine și Mihai. El era prins între două lumi: datoria față de familie și promisiunea făcută mie când ne-am căsătorit — aceea că vom construi împreună un cămin al nostru.

— Nu mai pot! i-am spus într-o seară. Simt că mă sufoc!

— Ce vrei să fac? S-o dau afară? Să-i spun să se întoarcă la Bacău?

— Nu știu… Dar nici așa nu mai pot trăi!

Irina devenise tot mai retrasă. Simțea tensiunea dintre noi și încerca să stea cât mai mult plecată. Într-o zi am găsit-o plângând în camera ei. M-am apropiat încet.

— Irina… îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți prost.

— Nu e vina ta… Știu că vă încurc. Dar nu am unde să mă duc…

Am simțit atunci o milă amară și o furie neputincioasă față de situația în care ajunsesem toți trei. Nimeni nu era vinovat și totuși toți sufeream.

Au trecut anii greu. Fiecare sesiune era un nou motiv de stres: Irina avea nevoie de liniște, eu aveam nevoie de spațiu, Mihai încerca să împace pe toată lumea și sfârșea prin a nu mulțumi pe nimeni.

Când Irina a terminat facultatea și s-a mutat la prietenul ei, am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira din nou. Dar relația mea cu Mihai nu mai era la fel. Rănile adânci lăsate de acei ani s-au vindecat greu.

Acum privesc în urmă și mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde tragem linia între generozitate și pierderea propriei identități? Voi ce ați fi făcut în locul meu?