Dacă nu ți-ai fi răsfățat fata, încă ați fi fost împreună

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să stau în casa asta unde nimeni nu mă ascultă! am izbucnit într-o seară, trântind ușa bucătăriei. Sorina, nora mea, s-a uitat la mine cu ochii mari, obosiți, dar nu a spus nimic. Era deja a treia oară săptămâna aceea când ne certam din cauza Raisei, nepoata mea de opt ani, care făcea ce voia fără ca cineva să-i spună vreodată „nu”.

Fiul meu, Vlad, stătea la masă cu capul în mâini. Îl vedeam cum se frânge între două lumi: cea în care fusese crescut de mine, cu reguli și limite clare, și cea pe care Sorina o promova cu încăpățânare – libertate totală, fără pedepse sau reproșuri. „Copiii trebuie să fie liberi să-și exprime emoțiile”, spunea ea mereu. Dar ce faci când copilul tău urlă în mijlocul supermarketului pentru că nu primește a cincea jucărie din ziua aia?

— Mama, te rog… încearcă să înțelegi că vrem altceva pentru Raisa, a spus Vlad într-un final, vocea lui tremurând.

— Altceva? Ce altceva? Să nu știe ce e respectul? Să nu știe ce e răspunderea? am răspuns eu, simțind cum mi se strânge inima.

Sorina s-a ridicat brusc de la masă.

— Nu vreau ca fata mea să crească cu frică! Eu am crescut cu frică de părinți și uite cât de mult m-a afectat! Nu vreau asta pentru ea!

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Poate că nu fusesem o mamă perfectă pentru Vlad, dar îl crescusem singură după ce tatăl lui a murit într-un accident de muncă la combinatul din oraș. Am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic. Poate am fost severă uneori, dar am făcut totul din dragoste.

În acea noapte n-am putut dormi. Am auzit-o pe Raisa plângând pentru că nu voia să-și strângă jucăriile. Sorina i-a spus blând:

— E în regulă, iubita mea. Dacă nu vrei acum, le strâng eu.

Am simțit cum mă sufoc de neputință. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Poate lumea s-a schimbat și eu am rămas în urmă.

Zilele au trecut și tensiunile au crescut. Raisa a început să vorbească urât cu mine. Într-o zi mi-a spus:

— Tu nu ești mama mea! Nu ai voie să-mi spui ce să fac!

Am simțit un junghi în piept. Vlad a încercat să intervină, dar Sorina l-a oprit:

— Las-o! E normal să-și exprime sentimentele!

Într-o după-amiază, am găsit-o pe Raisa desenând pe pereții din sufragerie cu marker permanent. Am ridicat vocea la ea:

— Raisa! Nu ai voie să faci asta!

Sorina a venit imediat:

— Nu țipa la copilul meu!

— Dar uite ce a făcut! Pereții sunt plini de desene!

— E doar un perete! Se poate spăla! Dar dacă o rănești acum, rănile astea nu se mai vindecă niciodată!

Am simțit că mă prăbușesc. M-am retras în camera mea și am plâns ca un copil. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit totul în viața asta.

Într-o zi, Vlad a venit la mine cu ochii roșii.

— Mama… cred că ar fi mai bine să te muți o perioadă la sora ta. Între noi lucrurile sunt prea tensionate și Raisa are nevoie de liniște.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Cum adică să plec din casa pentru care am muncit toată viața? Cum adică să mă dea afară propriul meu fiu?

M-am mutat la sora mea, Mariana, într-un apartament mic din cartierul vecin. Zilele treceau greu. Mă uitam pe geam la blocul meu și mă întrebam dacă Raisa mă mai ține minte.

După câteva luni, Vlad m-a sunat plângând:

— Mama… Sorina vrea divorțul. Spune că nu mai poate… Că totul e prea greu…

Am simțit un amestec de vinovăție și furie. Oare eu am distrus familia asta? Sau principiile Sorinei?

Într-o zi m-am întâlnit cu Sorina la supermarket. Era obosită, trasă la față.

— Nu știu dacă am făcut bine… Poate ai avut dreptate… Poate am răsfățat-o prea mult…

Am privit-o lung și am simțit pentru prima dată compasiune pentru ea. Poate niciun părinte nu știe ce e mai bine pentru copilul lui. Poate toți greșim din dragoste.

Acum stau singură în apartamentul surorii mele și mă gândesc: dacă nu ți-ai fi răsfățat fata, încă ați fi fost împreună? Sau poate dacă eu aș fi fost mai deschisă la schimbare… Cine e vinovat când o familie se destramă? Ce credeți voi?