Casa care ne-a despărțit: Povestea unei mame între iubire și pierdere

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau între voi două! — vocea lui Vlad răsuna în sufrageria mică, cu pereți încărcați de amintiri. Mâinile îi tremurau pe lângă corp, iar ochii lui, cândva blânzi, mă priveau acum cu o răceală pe care nu o recunoșteam.

— Vlad, te rog, nu e nevoie să ridici tonul. Putem discuta ca oamenii — am încercat să-mi păstrez calmul, dar inima îmi bătea nebunește. Irina stătea lângă el, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă. De când a intrat în viața lui, parcă totul s-a schimbat. Casa noastră, care odinioară era plină de râsete și miros de cozonac, devenise un câmp de luptă.

Totul a început după ce soțul meu, Gheorghe, s-a stins. Am rămas singură într-o casă veche, dar plină de suflet, în cartierul nostru liniștit din Pitești. Vlad era tot ce aveam. L-am crescut cu sacrificii, am renunțat la multe pentru ca el să aibă parte de tot ce-i trebuie. Când a venit cu Irina acasă, am încercat să o primesc ca pe fiica pe care nu am avut-o niciodată. Dar Irina nu a vrut niciodată să fie parte din familia noastră; ea voia doar casa.

— Maria, nu vezi că ești egoistă? — mi-a spus într-o zi Irina, când Vlad era la serviciu. — Noi avem nevoie de spațiu pentru copilul care va veni. Tu stai singură aici, într-o casă mare, iar noi ne chinuim într-un apartament cu două camere.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când aducea vorba despre schimbul de case. De fiecare dată îi explicam că nu pot să las tot ce am construit alături de Gheorghe, toate amintirile, toate visele noastre. Dar Irina nu voia să audă.

— Vlad, tu ce zici? — l-am întrebat într-o seară, sperând că mă va înțelege.

— Mamă, poate are dreptate… Tu ești singură aici. Noi avem nevoie de mai mult spațiu. Poate ar fi mai bine să facem schimbul ăsta… — vocea lui era nesigură, dar știam că nu vorbește din convingere, ci din presiunea pe care o simțea.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am plâns în tăcere, cu poza lui Gheorghe strânsă la piept. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Dacă am fost prea protectoare sau prea permisivă. Dacă dragostea mea l-a sufocat sau dacă nu i-am oferit destul.

Zilele au trecut și tensiunea a crescut. Irina a început să-l izoleze pe Vlad de mine. Nu mai veneau la masă duminica, nu-mi mai răspundea la telefon decât rar și sec. Vecinii au început să mă întrebe ce se întâmplă, iar eu nu știam ce să le spun. Mă simțeam tot mai singură.

Într-o zi, am găsit-o pe Irina în curte, vorbind la telefon:

— Da, mama… Nu vrea să ne dea casa. Zice că e a ei și că nu poate trăi fără amintirile lui Gheorghe… Da, știu… Dar Vlad începe să cedeze… O să-l conving eu.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu era vorba doar despre o casă; era vorba despre manipulare, despre cum cineva poate intra în viața ta și poate distruge tot ce ai construit.

Într-o seară ploioasă, Vlad a venit singur la mine. Avea ochii roșii și părea obosit.

— Mamă… Nu știu ce să fac. Irina mă presează mereu. Zice că dacă țin cu tine, nu țin cu familia mea… Dar tu ești mama mea! Cum să aleg?

L-am luat în brațe și am plâns amândoi. I-am spus că îl iubesc orice ar fi și că nu vreau să-l pierd. Dar i-am spus și adevărul:

— Vlad, casa asta e tot ce mi-a rămas din viața cu tatăl tău. Nu pot să renunț la ea doar pentru că cineva vrea mai mult spațiu sau confort. Dacă ar fi vorba de o nevoie reală… Dar simt că e doar dorința ei de a avea ceva ce nu-i aparține.

A doua zi, Irina a venit furioasă:

— Ești o egoistă! Din cauza ta Vlad suferă! Nu vrei decât să-l ții legat de trecut!

Am încercat să-i explic că nu e vorba despre egoism, ci despre respect față de ceea ce am construit împreună cu soțul meu și față de mine însămi ca om. Dar n-a vrut să audă.

Au urmat luni de tăcere și răceală. Vlad s-a îndepărtat tot mai mult. Am început să merg la biserică mai des, să caut alinare în rugăciune și în discuțiile cu preotul satului.

— Maria, uneori copiii uită cât ai făcut pentru ei… Dar Dumnezeu vede tot — mi-a spus părintele Andrei într-o zi.

Nu știu dacă m-a ajutat sau m-a întristat mai tare.

Într-o dimineață de primăvară, Vlad m-a sunat:

— Mamă… Am decis să ne mutăm în alt oraș. Irina a primit un post acolo și cred că e mai bine așa… Poate timpul va vindeca lucrurile între noi.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am rămas singură în casa mare și goală, cu pereții încărcați de poze și amintiri care dor mai tare ca niciodată.

Mă întreb uneori: unde se termină datoria unei mame și unde începe dreptul ei la fericire? E corect să renunți la tot pentru copilul tău sau trebuie să te aperi atunci când simți că pierzi tot ce ai fost?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate îl veți găsi voi pentru mine.