Rușinea care ne-a despărțit: Povestea unei mame din satul Valea Mare

— Nu vreau să veniți la nuntă. Vocea lui Vlad, fiul meu, răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei de fasole și mirosul de pâine caldă. Mâinile mi s-au oprit pe masa de lemn, unde tocmai frământam aluatul pentru cozonaci. Am simțit cum inima mi se strânge, ca și cum cineva ar fi tras brusc de un fir invizibil.

— Cum adică, mamă? am întrebat încet, încercând să nu las lacrimile să-mi tulbure glasul.

Vlad nu s-a uitat la mine. Privea pe fereastră, spre curtea unde soțul meu, Ion, repara tractorul vechi. — Nu vreau să vă simțiți prost… E altă lume acolo, oameni de oraș, colegi de la firmă… Nu vreau să vă judece.

Am rămas nemișcată. În mintea mea se derulau imagini cu Vlad copil, alergând desculț prin noroi, râzând cu gura până la urechi când îl luam în brațe după o zi lungă la școală. Eu, profesoara satului, și Ion, mecanicul care nu refuza niciodată să ajute pe cineva. Am muncit amândoi din greu să-l ținem la școală, să-l trimitem la liceu în oraș, apoi la facultate la București. Ne-am vândut vaca pentru primul lui laptop.

— Vlad, tatăl tău a muncit nopți întregi ca să ai tu tot ce-ți trebuie. Eu am stat cu elevii până târziu ca să putem plăti chiria ta la cămin. Cum poți să ne spui așa ceva?

Vlad a oftat. — Nu înțelegi… Nu vreau să râdă lumea de voi. Să vadă hainele voastre simple, să audă accentul… Să creadă că vin dintr-o familie de țărani.

M-am ridicat brusc și am ieșit afară. Aerul rece de aprilie m-a lovit în față. L-am văzut pe Ion cu mâinile murdare de ulei, ștergându-și fruntea cu dosul palmei. M-am apropiat și i-am spus ce s-a întâmplat. A rămas tăcut câteva clipe, apoi a izbucnit:

— Lasă-l, Maria! Dacă îi e rușine cu noi, să fie sănătos! Noi știm cine suntem.

Dar eu nu puteam să las lucrurile așa. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute, la toate serile când îi citeam povești lui Vlad ca să adoarmă liniștit, la zilele când mergeam cu el prin ploaie la autobuzul spre liceu. Am plâns încet, să nu-l trezesc pe Ion.

A doua zi am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă, te rog să nu insiști. E decizia mea.”

În sat au început să circule zvonuri. Vecina noastră, tanti Ileana, m-a întrebat într-o zi:

— Auzi, Marițo, e adevărat că Vlad face nuntă la București și nu vă cheamă?

Am simțit cum mă arde obrazul de rușine. — Așa e moda la oraș… am bâiguit eu.

Ion s-a închis în el. Nu mai vorbea decât strictul necesar. Seara stătea pe prispă și fuma în tăcere. Într-o seară l-am auzit vorbind singur:

— Pentru ce am tras atâția ani? Pentru ce am rămas aici, dacă nici copilul nostru nu ne vrea?

Au trecut săptămâni. Ziua nunții a venit și a trecut fără ca noi să primim vreo veste. Am privit pozele pe Facebook: Vlad într-un costum scump, mireasa zâmbitoare lângă el, prieteni eleganți din oraș. Nicio urmă de sat, nicio urmă de familie.

După nuntă, Vlad a venit acasă pentru prima dată după mult timp. A intrat în bucătărie cu un aer stingher.

— Mamă… Tată… Vreau să vorbim.

Ion s-a ridicat de la masă fără să spună nimic și a ieșit afară. Eu am rămas cu Vlad.

— Mamă, îmi pare rău… Dar nu înțelegi cât de greu mi-a fost acolo… Toți vorbeau despre părinții lor medici sau avocați… Eu n-am vrut să fiu iar „băiatul țăranului”.

L-am privit lung. — Și crezi că noi n-am simțit niciodată rușine? Când mergeam în oraș și ne priveau de sus? Dar niciodată nu mi-a fost rușine cu tine! Tu ești copilul nostru și te iubim orice ar fi.

Vlad a început să plângă. — Nu știu cum să repar asta…

— Poate că nu poți repara totul acum, dar poți începe prin a nu-ți mai ascunde rădăcinile.

A plecat tăcut. De atunci ne sună mai des, dar rana rămâne. Oamenii din sat încă șușotesc când mă văd pe uliță.

Uneori mă întreb: oare unde greșim ca părinți? Ce e mai important: succesul copiilor noștri sau legătura cu familia care i-a crescut? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?