Umbra Nepăsării: Povestea Sorinei și a Copiilor Ei

— Nu pot să cred că nu răspund nici măcar la telefon, Sorina! am spus, cu vocea tremurândă, privind-o pe sora mea cum își ține capul în mâini, pe canapeaua veche din sufrageria ei. Era a treia zi de când încercam să-i sunăm pe copiii ei, să le spunem că mama lor e la pat, cu febră mare și dureri cumplite.

Sorina a ridicat privirea spre mine, cu ochii roșii de la plâns. — Maria, nu-i judeca. Sunt ocupați… au serviciu, au viața lor. Nu vreau să le fiu o povară.

M-am uitat la ea și am simțit un nod în gât. Cum putea să spună asta? Sorina, sora mea mai mare, femeia care și-a crescut singură cei trei copii după ce soțul ei, Mihai, a plecat cu o colegă de la muncă. Avea doar 34 de ani atunci și trei copii mici: Vlad, Oana și Radu. A refuzat orice alt bărbat care s-a apropiat de ea. „Nu vreau să le aduc un străin în casă”, îmi spunea mereu.

A muncit ca bucătar în restaurante din tot orașul. Își lua ture duble ca să le poată cumpăra haine noi și rechizite scumpe. Când Vlad a vrut bicicletă „ca toți colegii”, Sorina a vândut verigheta pe care încă o purta. Când Oana a vrut telefon nou, Sorina a renunțat la concediu. Radu a făcut fotbal de performanță pentru că mama lui s-a rugat de patronul restaurantului să-i dea avans la salariu.

Îmi amintesc cum veneam la ea acasă și găseam frigiderul gol, dar copiii aveau mereu pachețel la școală și haine curate. „Lasă, Maria, eu mă descurc”, îmi spunea zâmbind forțat.

Anii au trecut. Vlad a plecat la facultate în Cluj și n-a mai venit acasă decât de Crăciun. Oana s-a măritat repede cu un băiat dintr-o familie bună și s-a mutat la București. Radu a rămas cel mai mult lângă Sorina, dar după ce a prins un contract bun în Germania, a uitat să mai dea telefoane.

Acum, Sorina era bolnavă. Diagnosticul era crunt: leucemie acută. Avea nevoie de sprijin, de cineva care să-i aducă medicamentele, să-i facă o supă caldă sau măcar să-i țină mâna când îi era rău.

Într-o seară, am încercat din nou să-l sun pe Vlad.
— Alo? Vlad? Sunt Maria… mama ta e foarte bolnavă…
— Știu, mătușo. Dar am deadline-uri la muncă și nu pot veni acum. Poate Oana sau Radu…

Oana mi-a răspuns sec pe WhatsApp: „Nu pot veni acum, am copil mic și soțul e plecat cu serviciul.”

Radu nici măcar nu a răspuns.

Sorina m-a rugat să nu-i mai deranjez. „Nu vreau să creadă că îi șantajez emoțional”, mi-a spus într-o zi, cu voce stinsă.

Într-o dimineață, am găsit-o plângând în bucătărie.
— Maria… oare am greșit undeva? Am făcut tot ce am putut pentru ei… De ce nu vin?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mi-am amintit de toate serile când Sorina stătea cu ochii pe geam, așteptând ca Vlad să vină acasă din oraș. De toate zilele când îi gătea lui Oana mâncarea preferată doar ca să o vadă zâmbind. De toate sacrificiile făcute pentru Radu.

— Nu ai greșit cu nimic, Sorina! Ei sunt cei care nu văd cât ai făcut pentru ei!

Dar adevărul era că nu știam dacă chiar era vina lor sau dacă lumea se schimbase atât de mult încât copiii nu-și mai vedeau părinții decât ca pe niște obstacole sau surse de bani.

Într-o zi, Sorina mi-a spus:
— Maria, dacă mor… să nu-i judeci prea aspru. Poate n-au știut niciodată cât de mult i-am iubit.

Am plâns împreună în tăcere.

Când starea ei s-a agravat și a ajuns la spital, am sunat din nou copiii. De data asta le-am spus direct: „Dacă vreți să vă luați rămas-bun de la mama voastră, veniți acum.”

Au venit toți trei în grabă. Vlad era palid și nervos. Oana plângea fără lacrimi adevărate. Radu părea pierdut.

Sorina i-a privit pe fiecare în ochi și le-a spus:
— V-am iubit mai mult decât orice pe lume. Nu vă cer nimic acum… doar să nu uitați cine v-a crescut.

După ce au plecat din salon, Vlad mi-a spus:
— Mătușo… poate că n-am știut cât de greu i-a fost mamei. Dar nici ea nu ne-a spus niciodată cât suferea.

Oana a adăugat:
— Am crezut mereu că mama e puternică și nu are nevoie de noi… Poate am greșit.

Radu a tăcut.

Sorina s-a stins liniștită câteva zile mai târziu. La înmormântare au venit mulți oameni: foști colegi de muncă, vecini, prieteni vechi. Copiii au stat împreună, dar între ei era un gol pe care nici lacrimile nu-l puteau umple.

Acum stau singură în casa Sorinei și mă întreb: oare sacrificiul unei mame merită dacă cei pentru care te sacrifici uită să te iubească? Sau poate că dragostea adevărată nu cere nimic în schimb?

Voi ce credeți? Unde se rupe legătura dintre părinți și copii? Ce putem face ca să nu ajungem străini unii pentru alții?