„Nu ai bani de mâncare caldă?” – Povestea lui Radu și curajul bunicii sale

— Radu, dă tava înapoi și așteaptă la coadă, te rog! vocea doamnei Bucur, bucătăreasa școlii, a răsunat peste zumzetul copiilor din cantină. M-am oprit brusc, cu tava în mâini, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Toți ochii s-au întors spre mine. Unii au râs, alții au șoptit ceva între ei. Am încercat să nu plâng, dar nodul din gât era prea mare.

— Nu are bani de prânz cald! a strigat Vlad, băiatul cel mai popular din clasă. — Mănâncă doar pâine cu margarină!

Am lăsat tava pe tejghea și am făcut un pas înapoi. Îmi simțeam genunchii moi. Mi-am amintit de vorbele bunicii de dimineață: „Radu, azi nu avem bani pentru prânz cald. Ți-am pus pâine cu untură și ceapă. Să nu-ți fie rușine, dragul meu.” Dar cum să nu-mi fie rușine când toți râdeau de mine?

M-am așezat la masa din colț, lângă geam, unde nimeni nu voia să stea pentru că bătea curentul. Am scos pachetul și am încercat să mușc din felia groasă de pâine. Mirosul de ceapă mi-a umplut nările, iar lacrimile mi-au țâșnit fără să vreau. Lângă mine s-a așezat Ilinca, colega mea tăcută.

— Nu-i nimic dacă nu ai bani azi, mi-a spus ea încet. Și eu am avut zile când am mâncat doar covrigi uscați.

Am dat din cap fără să spun nimic. În mintea mea răsunau râsetele celorlalți. Când am ajuns acasă, bunica mă aștepta în prag. Avea mâinile crăpate de frig și ochii obosiți.

— Ce s-a întâmplat la școală? m-a întrebat ea blând.

N-am vrut să-i spun, dar lacrimile m-au trădat. Am izbucnit:

— Toți au râs de mine! Au zis că sunt sărac și că mănânc ca un câine!

Bunica m-a strâns la piept și mi-a șoptit:

— Nu e vina ta că nu avem bani. Dar nu trebuie să accepți să fii umilit. Mâine merg eu la școală cu tine.

Nu am dormit aproape deloc în noaptea aceea. M-am gândit la tata, care ne-a lăsat când aveam cinci ani, și la mama, care muncea în Italia și trimitea bani când putea. Bunica era tot ce aveam.

A doua zi dimineață, bunica s-a îmbrăcat cu haina ei veche de lână și și-a pus baticul pe cap. Am mers împreună la școală. În fața cancelariei, bunica a cerut să vorbească cu doamna directoare.

— Doamnă directoare, a spus bunica hotărâtă, eu sunt Ana Popescu, bunica lui Radu. Vreau să știu de ce copilul meu e umilit pentru că nu are bani de prânz cald.

Directoarea a ridicat din umeri:

— Doamnă Popescu, școala oferă prânz cald doar celor care plătesc sau au dosar social aprobat de primărie.

— Și cine decide cine merită să mănânce? Cine decide cine e destul de sărac? a întrebat bunica cu voce tremurată.

— Asta e legea… a încercat directoarea să se apere.

— Legea nu spune să umiliți copiii! Dacă nu puteți ajuta, măcar nu-i faceți de râs!

Am văzut lacrimi în ochii bunicii mele și am simțit pentru prima dată că cineva luptă pentru mine. În acea zi, bunica a mers din clasă în clasă și a vorbit cu profesorii și cu părinții care veniseră la școală.

— Copiii nu trebuie să sufere pentru greșelile adulților! Dacă fiecare familie ar aduce o pâine sau o conservă pe lună, nimeni n-ar mai flămânzi aici!

Unii părinți au dat din cap aprobator, alții au oftat sau au întors privirea. Dar ceva s-a schimbat după acea zi. În fiecare vineri, părinții au început să lase la secretariat pachete cu alimente pentru copiii care aveau nevoie.

Vlad n-a mai râs de mine niciodată. Ba chiar într-o zi mi-a întins o felie de salam:

— Vrei? E de la tata din oraș.

Am luat-o timid și i-am mulțumit. Ilinca mi-a zâmbit larg și am simțit că nu mai sunt singur.

Bunica mea a devenit eroul meu. A reușit să schimbe ceva într-un sat unde toți se temeau să vorbească despre sărăcie. Dar cel mai important lucru pe care l-am învățat a fost că demnitatea nu se măsoară în bani sau în ce ai în farfurie.

Acum sunt adult și încă îmi amintesc acea zi ca pe un foc care m-a călit. Mă întreb adesea: câți copii încă mai trec prin asta? Câți dintre noi avem curajul bunicii mele?

Poate ar trebui să ne întrebăm mai des: cât valorează o masă caldă pentru un copil flămând?