Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Ilinca, nu poți să stai toată viața în București și să uiți de noi! Ți-ai făcut viața acolo, dar aici cine rămâne să aibă grijă de mama?
Vocea Zoiei răsuna în bucătăria mică, cu miros de ciorbă și lemn ars. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Mă uitam la mama, care își frământa șorțul cu privirea pierdută pe fereastră. Nu voiam scandal, dar simțeam cum mă sufoc.

— Zoia, nu e atât de simplu. Am serviciu, am apartamentul meu… viața mea e aici, am încercat să spun calm.

— Serviciu? Ce serviciu? Un birou unde stai toată ziua cu ochii în calculator? Aici e nevoie de oameni adevărați, nu de hârtii!

M-am ridicat brusc de la masă. Simțeam că explodez. Nu era prima dată când Zoia încerca să mă facă să mă simt vinovată că am plecat din sat. Dar acum era prea mult: să-mi vând apartamentul, să las totul și să mă întorc la viața pe care am fugit cu atâta disperare la 19 ani?

Am ieșit afară, în curte. Aerul rece de martie m-a izbit în față. M-am sprijinit de gard și am privit câmpul noroios, casa bătrânească, copacii desfrunziți. Am simțit o furie surdă amestecată cu o tristețe grea. De ce trebuie să aleg mereu între mine și familie?

Seara am plecat spre București fără să-mi iau rămas bun de la nimeni. În tren, m-am uitat la mâinile mele — muncite, dar nu crăpate de pământ ca ale mamei. M-am întrebat dacă nu cumva am devenit străină pentru ai mei.

Duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile gri din Drumul Taberei, a sunat cineva la ușă. Era fratele meu, Doru, cu un coș de mere roșii.

— Ilinca… hai, nu mai fi supărată pe Zoia. Știi cum e ea, vorbește înainte să gândească. Mama a plâns toată noaptea după ce ai plecat.

Am simțit un nod în gât. Doru era mereu cel care încerca să împace pe toată lumea. L-am invitat în bucătărie și i-am pus cafea.

— Doru, tu chiar crezi că ar trebui să mă întorc? Să vând tot ce am construit aici?

A oftat adânc.

— Nu știu… E greu pentru toți. Mama nu mai poate lucra grădina ca înainte. Eu am grijă cât pot, dar copiii sunt mici, serviciul mă ține ocupat… Zoia e frustrată, dar nu are dreptate să-ți ceară asta. Dar nici tu nu poți fugi mereu.

Am tăcut mult timp. Îmi aminteam copilăria: cum mergeam desculță prin iarbă, cum râdeam cu Doru la scăldat în râu. Dar îmi aminteam și frigul din casă iarna, lipsurile, rușinea când veneam murdară la școală.

— Doru, eu nu mai pot trăi acolo. Nu mai sunt fata aia care visa să plece la oraș — sunt femeia care a reușit aici, cu greu. Dacă mă întorc, mă pierd pe mine.

El a dat din cap trist.

— Știu… Dar nici pe mama n-o putem lăsa singură.

După ce a plecat Doru, am stat ore întregi privind coșul cu mere. Miroseau a copilărie și a vinovăție. Am sunat-o pe mama seara târziu.

— Mamă… îmi pare rău că am plecat așa.

Vocea ei era stinsă.

— Nu-i nimic, fată dragă. Fiecare cu viața lui… Dar să nu uiți că sângele apă nu se face.

Am plâns după ce am închis telefonul. M-am simțit prinsă între două lumi: una care mă trage înapoi prin datorie și iubire, alta care mă împinge înainte prin libertate și visuri proprii.

În zilele următoare m-am izolat de toți. La serviciu eram absentă; prietenele mă întrebau ce s-a întâmplat. Nu puteam explica — nu era doar o ceartă de familie, era o ruptură între cine sunt și cine ar trebui să fiu.

Într-o seară, m-am întâlnit cu Irina, colega mea de birou care venise și ea dintr-un sat din Moldova.

— Ilinca, tu ai ales pentru tine. Nu te lăsa șantajată emoțional! Familia trebuie să te susțină, nu să te tragă înapoi.

Am zâmbit amar.

— Dar dacă familia nu poate? Dacă fără mine chiar se destramă tot?

Irina m-a privit lung.

— Atunci fă ce poți fără să te pierzi pe tine. Ajut-o pe mama cu bani sau găsește-i pe cineva s-o ajute acolo. Dar nu-ți sacrifica viața doar pentru că așa „se face”.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să caut soluții: o femeie din sat dispusă să vină zilnic la mama; am vorbit cu primarul despre ajutor social; am trimis bani pentru lemne și medicamente.

Dar rana rămâne: orice aș face, tot mă simt vinovată că nu pot fi acolo fizic. Când aud la telefon vocea mamei tot mai slabă sau când Doru îmi spune că Zoia iar a făcut scandal, simt că nu aparțin niciuneia dintre lumi cu adevărat.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim drama asta tăcută între sat și oraș? Între datoria față de familie și dreptul la propria viață? Oare există vreodată o alegere corectă?