Între două surori: Povara alegerii mamei mele

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta? Glasul meu tremura, iar ochii mi se umpleau de lacrimi, dar nu voiam să-i dau satisfacția să mă vadă plângând.

Era Ajunul Crăciunului, iar în sufrageria mică din apartamentul părinților mei mirosea a cozonac și portocale. Copiii mei, Ilinca și Radu, își căutau cadourile sub brad, dar nu găseau decât două pachete mici, cu etichete scrise stângaci. În schimb, nepoții mei, copiii surorii mele mai mici, Ana, primeau cutii mari, colorate, exact cu jucăriile pe care le cumpărasem eu cu o săptămână înainte. Știam asta pentru că le împachetasem personal, cu hârtie roșie și fundițe aurii.

— Nu e ce crezi, Maria, a încercat mama să mă liniștească, evitându-mi privirea. Ana a venit mai devreme și… copiii ei au văzut pachetele. N-am vrut să plângă.

— Și ai preferat să-i vezi pe ai mei triști? Am ridicat vocea fără să-mi dau seama. Ilinca mă privea cu ochi mari, încercând să înțeleagă de ce bunica nu-i dăduse păpușa mult dorită.

Ana stătea într-un colț, cu brațele încrucișate, privind pe fereastră. Nu spunea nimic. Mereu a știut că mama o va apăra orice ar fi.

Mi-am amintit de copilărie. De fiecare dată când luam o notă bună la școală, mama spunea: „Bravo, dar să vezi ce bine a făcut Ana la desen!” Dacă eu plângeam pentru că mă certam cu o colegă, mama îmi spunea: „Lasă, Ana e mai sensibilă.” Mereu Ana era mai ceva: mai mică, mai firavă, mai demnă de protecție.

— Maria, nu face o scenă acum, te rog! Să nu stricăm Crăciunul copiilor! a spus mama printre dinți.

— L-ai stricat deja! am răspuns eu. Pentru copiii mei nu mai e nimic de salvat.

Soțul meu, Vlad, încerca să mă tragă deoparte. — Hai să plecăm, mi-a șoptit. Nu are rost să ne certăm aici.

Dar nu puteam pleca. Simțeam că dacă nu spun tot ce am pe suflet acum, n-o voi mai face niciodată.

— Mamă, de ce nu poți să fii și tu corectă? De ce trebuie mereu să o protejezi pe Ana? De ce copiii mei trebuie să sufere ca să fie ai ei fericiți?

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul. — Nu înțelegi… Ana trece printr-o perioadă grea. Soțul ei e plecat în Germania la muncă. E singură cu doi copii mici…

— Și eu sunt singură aici! Tu crezi că mie mi-e ușor? Că nu am nopți în care plâng de oboseală sau de griji? Dar tu nu vezi decât ce vrei!

Ana s-a întors spre mine cu ochii umezi. — Nu e vina mea că mama vrea să mă ajute…

— Nu e vina ta că mama te iubește mai mult! am izbucnit eu.

S-a lăsat o tăcere grea. Copiii se uitau la noi speriați. Vlad a început să strângă lucrurile noastre în tăcere.

Am plecat acasă cu un nod în gât și cu doi copii triști pe bancheta din spate. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am tot gândit la toate momentele în care am simțit că nu contez la fel de mult ca sora mea. La aniversarea mea de 18 ani când mama a uitat să-mi cumpere tort pentru că Ana avea febră. La ziua nunții mele când mama s-a ocupat doar de rochia Anei ca domnișoară de onoare.

A doua zi dimineață am sunat-o pe mama. — Trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa.

Vocea ei era obosită. — Maria, știu că te-am rănit. Dar nu pot schimba felul în care simt.

— Poate nu poți schimba ce simți, dar poți schimba cum te porți cu noi. Copiii mei nu merită să fie pedepsiți pentru că tu ai o preferată.

A oftat adânc. — O să încerc…

Dar știam că va fi doar o promisiune goală. Au trecut luni de atunci și nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Mergem rar la ea și copiii mei au început să întrebe tot mai des de ce bunica îi iubește mai mult pe verișorii lor.

Uneori mă întreb dacă nu cumva greșesc eu undeva. Poate că ar trebui să accept situația și să-mi văd de viață. Dar cum pot face asta când văd lacrimile Ilincăi sau privirea tristă a lui Radu?

Poate că sunt prea sensibilă sau poate că rana asta nu se va vindeca niciodată. Dar mă întreb: oare câte familii trăiesc aceeași poveste nespusă? Oare câți copii simt că nu sunt niciodată destul pentru părinții lor?