Testamentul care mi-a sfâșiat viața: Soțul meu a lăsat totul altei femei

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum să nu fi știut nimic? Cum? vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și mirosul de pâine prăjită arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea pe fereastră, acolo unde ploaia bătea ritmic în geam, parcă bătându-mi obrazul pentru naivitatea mea.

— Nici eu nu știu, mamă… Nici eu nu știu, am șoptit, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Dar adevărul era că nu mai știam nimic. Nu mai știam cine fusese Mihai, bărbatul cu care împărțisem douăzeci de ani din viața mea. Nu mai știam cine eram eu.

Totul a început cu o scrisoare. O scrisoare oficială, cu antet de la notar, care m-a chemat să deschid testamentul lui Mihai la două săptămâni după ce l-am îngropat. Încă purtam doliu, încă îi simțeam parfumul pe pernă, încă îi auzeam vocea în fiecare colț al casei. Dar ce am aflat acolo m-a făcut să simt că am murit și eu odată cu el.

— Doamnă Ilinca Popescu, conform testamentului defunctului Mihai Popescu, vă aducem la cunoștință că…

Nu-mi amintesc restul frazei. Doar numele care a urmat: „Elena Dumitrescu”. O femeie despre care nu auzisem niciodată. O femeie care primea partea lui Mihai din firmă, conturile bancare și chiar apartamentul nostru din București. Mie îmi rămânea casa părintească din sat și… atât. O casă veche, cu acoperișul spart și pereții scorojiți, pe care oricum voiam s-o vând de ani de zile.

— Cine e Elena asta? a întrebat mama, cu ochii mari de uimire și indignare.

— Nu știu… nu știu nimic despre ea. Poate… poate e o rudă? am încercat eu să găsesc o explicație logică, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am răscolit fiecare colțișor al memoriei mele, fiecare conversație cu Mihai, fiecare gest sau privire suspectă. Nimic. Mihai fusese mereu atent, grijuliu, prezent. Sau cel puțin așa crezusem eu.

A doua zi am sunat la firmă. Secretara lui Mihai, doamna Stanciu, m-a întâmpinat cu o voce stinsă:

— Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră… Știți, domnul Mihai era un om bun…

— Mulțumesc. Spuneți-mi, vă rog… cunoașteți o Elena Dumitrescu?

O pauză lungă. Prea lungă.

— Da… adică… e colega noastră de la contabilitate. Lucrează aici de vreo șapte ani.

Șapte ani. Șapte ani în care eu nu am știut nimic. Am simțit cum mi se strânge stomacul și cum inima îmi bate nebunește în piept.

Am mers la firmă. Am vrut să o văd pe Elena cu ochii mei. Era o femeie obișnuită, cu părul castaniu prins într-un coc neglijent și ochii verzi, obosiți. Nu părea nici vreo ispititoare fatală, nici vreo victimă inocentă.

— Doamnă Popescu… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat… Nu vreau să vă rănesc mai mult decât deja s-a întâmplat…

— Cine sunteți pentru Mihai? am întrebat direct, fără ocolișuri.

A oftat adânc și a privit în podea.

— Am fost… prieteni. Foarte buni prieteni. El m-a ajutat când am trecut prin divorț, când am rămas singură cu copilul… Nu a fost niciodată vorba de altceva între noi. Dar el a vrut să mă ajute. Să mă asigure că fiica mea nu va duce lipsă de nimic dacă i se întâmplă ceva…

Nu știam dacă să cred sau nu. Poate era adevărul ei. Poate era doar jumătate de adevăr. Sau poate Mihai chiar avusese o inimă atât de mare încât să-și lase familia fără nimic pentru a salva pe altcineva?

Am ieșit din birou amețită, cu pașii grei și sufletul sfâșiat între furie și neputință. Când am ajuns acasă, am găsit-o pe fiica mea, Ana, plângând în camera ei.

— Mamă… ce vom face acum? Unde vom locui?

Mi-am strâns fata în brațe și am plâns împreună până dimineața. Am simțit că tot ce construisem împreună cu Mihai fusese doar o iluzie frumoasă. Că viața mea fusese o piesă de teatru în care nu jucasem niciodată rolul principal.

Sora mea, Camelia, a venit din Cluj să mă ajute să fac ordine în acte și gânduri.

— Ilinca, trebuie să lupți! Nu poți lăsa lucrurile așa! Să consulți un avocat! Să ceri explicații! Să te ridici!

Dar eu nu mai aveam putere. Eram obosită de atâtea întrebări fără răspunsuri.

Au urmat luni de procese, întâlniri cu avocați, discuții interminabile cu rudele lui Mihai care mă priveau ca pe o străină. Toți aveau păreri: unii mă compătimeau, alții mă acuzau că nu am fost destul de atentă la semnele trădării.

Într-o zi am găsit un jurnal vechi al lui Mihai ascuns într-un sertar din garaj. Printre pagini pline de schițe tehnice și liste de cumpărături era o frază scrisă cu litere mari: „Sper ca Ilinca să mă ierte într-o zi pentru alegerile mele.”

Atunci am înțeles că nu voi primi niciodată toate răspunsurile pe care le caut. Că uneori oamenii fac alegeri pe care ceilalți nu le pot înțelege sau accepta.

Astăzi locuiesc cu Ana în casa veche din sat. Am renovat-o încet-încet și am început să predau la școala locală. Viața e altfel acum — mai simplă, dar mai sinceră.

M-am întrebat de mii de ori: ce aș fi făcut dacă aș fi știut adevărul mai devreme? Aș fi putut schimba ceva? Sau suntem cu toții prizonieri ai propriilor iluzii?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar vă întreb pe voi: cât de bine ne cunoaștem oamenii pe care îi iubim? Și cât de mult suntem dispuși să iertăm?