O casă dezbinată: Prețul mândriei și al prejudecății

— Nu mai suport, Vlad! Nu mai suport să aud în fiecare zi că tot ce avem e de la ai tăi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici, tapetată cu mobilă veche de la socrii. Vlad s-a întors spre mine, cu ochii lui albaștri, reci ca gheața. — Dar ce vrei să fac? Să trăim din salariul tău de educatoare? Să ne mutăm la ai tăi, în garsoniera aia de la periferie?

M-am simțit ca și cum m-ar fi lovit cineva peste față. Mândria mea, atât de fragilă, s-a făcut țăndări. Am crescut într-o familie modestă, dar părinții mei, Mariana și Ion, mi-au dat tot ce au putut. Nu am avut niciodată haine de firmă sau vacanțe la mare, dar am avut dragoste și respect. Acum, fiecare zi în casa asta era o reamintire că nu aparțineam cu adevărat. Că eram tolerată, nu acceptată.

— Nu e vina mea că ai tăi au bani și ai mei nu! am țipat, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. — Dar nu pot să trăiesc cu sentimentul că suntem datori pe viață!

Vlad a oftat și a ieșit din cameră, trântind ușa. Am rămas singură, cu inima bubuindu-mi în piept. În acea seară, am dormit pe canapea, cu ochii la tavanul scorojit și cu gândurile răscolite.

A doua zi dimineață, soacra mea, doamna Lidia, a venit pe neașteptate. A intrat fără să bată, ca de obicei. — Ce s-a întâmplat aseară? L-am găsit pe Vlad plângând în bucătărie!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Nimic grav… Doar o discuție.

— Nu-mi place cum îl schimbi pe băiatul meu. El n-a fost niciodată așa sensibil până să te ia de nevastă!

M-am abținut cu greu să nu răspund. Am simțit din nou acea umilință surdă care mă urmărea de când mă mutasem aici. Tot ce făceam era greșit: găteam prea simplu, nu eram destul de elegantă, nu știam să mă port „ca o doamnă”.

În acea după-amiază, am mers la părinții mei. Mama m-a întâmpinat cu zâmbetul ei blând și mi-a pus mâna pe umăr. — Ce-ai pățit, fata mea?

Am izbucnit în plâns. — Nu mai pot, mamă! Mă simt ca o povară… Vlad zice că fără ai lui n-am fi avut nimic… Și tu și tata vă chinuiți să-mi dați bani de tramvai sau un borcan cu zacuscă…

Mama m-a strâns la piept. — Noi nu-ți dăm ce avem, ci ce suntem. Nu te lăsa călcată în picioare pentru bani!

Tata a venit din balcon, cu mâinile crăpate de muncă. — Să nu uiți niciodată cine ești și de unde vii! Banii vin și pleacă… Dar demnitatea rămâne!

Am plecat acasă mai ușoară cu sufletul, dar când am intrat pe ușă, Vlad mă aștepta cu privirea pierdută. — Am vorbit cu mama… Zice că poate ar trebui să ne mutăm singuri dacă nu-ți convine aici… Dar eu nu pot plăti chirie fără ajutorul lor…

— Și eu ce să fac? Să renunț la tot ce sunt doar ca să le fiu pe plac? am întrebat printre dinți.

— Poate ar trebui să-ți găsești un job mai bun… sau să accepți că așa e viața!

M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire. În acea noapte, am stat pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am amintit de copilăria mea în cartierul muncitoresc: mirosul de pâine caldă dimineața, râsetele vecinilor pe scara blocului, serile când tata îmi citea povești la lumina unei veioze vechi. Atunci nu aveam nimic material, dar aveam totul: siguranță, iubire, respect.

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu Vlad. — Vlad, eu nu pot trăi așa. Nu vreau să fim dependenți pe viață de părinții tăi. Vreau să încercăm să ne descurcăm singuri, chiar dacă va fi greu.

El s-a uitat lung la mine. — Și dacă nu reușim?

— Atunci vom ști că am încercat! Nu vreau să-mi cresc copiii cu sentimentul că trebuie să se umilească pentru un acoperiș deasupra capului.

Vlad a tăcut mult timp. În cele din urmă a spus: — Bine… Dar va trebui să muncim amândoi mai mult.

— Sunt gata! am răspuns hotărâtă.

Au urmat luni grele: ne-am mutat într-o garsonieră micuță la marginea Bucureștiului. Am lucrat suplimentar la afterschool-ul școlii unde predam; Vlad a început să facă livrări după programul lui de birou. Au fost zile când ne certam din cauza oboselii sau când plângeam amândoi pentru că nu aveam bani nici de ieșit la un film.

Dar ceva s-a schimbat între noi: am început să ne respectăm mai mult unul pe altul. Seara stăteam îmbrățișați pe canapeaua noastră second-hand și visam împreună la o viață mai bună.

Părinții mei veneau uneori cu sacoșe pline de legume din grădină sau borcane cu dulceață făcută în casă. Socrii ne-au vizitat rar; doamna Lidia încă nu accepta decizia noastră.

Într-o seară ploioasă, mama mi-a spus: — Fata mea, sunt mândră de tine! Ai ales demnitatea în locul confortului.

Am simțit atunci că toate sacrificiile au meritat.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare câți dintre noi alegem liniștea sufletului în locul siguranței materiale? Cât valorează mândria atunci când familia e pusă la încercare?

Poate că răspunsurile nu sunt simple… Dar oare nu merită să luptăm pentru ceea ce suntem cu adevărat?