Ziua în care soacra mea mi-a spus „fiică”

— Nu știu ce să mai fac, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătăria noastră mică din Militari. Era trecut de miezul nopții, iar în sufragerie încă se auzea râsul răgușit al soacrei mele, doamna Mariana. Vlad s-a apropiat încet, cu ochii lui blânzi și obosiți, încercând să mă liniștească.

— Te rog, Ana, nu mai pune la suflet. Știi cum e mama… Nu vrea să rănească pe nimeni.

— Nu vrea? Vlad, ai auzit ce mi-a spus la masă? „Nu-i nimic, dragă, poate la anul gătești și tu sarmale ca lumea.” Toată lumea a râs. M-am simțit ca o străină în propria casă!

Adevărul e că nu era prima dată când simțeam că nu aparțin. De când m-am măritat cu Vlad, familia lui părea să mă tolereze doar din politețe. La început am crezut că e doar o impresie, dar cu fiecare sărbătoare petrecută împreună, cu fiecare vizită la țară, privirile doamnei Mariana deveneau tot mai tăioase. „Fata asta de la oraș nu știe nimic despre viață”, îi spunea mereu vecinei ei, tanti Viorica, când credea că nu aud.

M-am îndrăgostit de Vlad în facultate. Era singurul băiat care nu încerca să epateze. Într-o zi ploioasă de noiembrie, m-a așteptat cu o umbrelă la ieșirea din bibliotecă. „Sper că nu te superi că te conduc acasă”, mi-a spus atunci timid. Am zâmbit și am știut că el e omul cu care vreau să-mi împart viața.

Dar dragostea noastră a venit la pachet cu bagajul greu al familiei lui. La nuntă, doamna Mariana a refuzat să danseze cu mine. „Nu-i tradiția noastră”, a spus sec. Tata a încercat să destindă atmosfera, dar totul s-a simțit forțat.

Primul Paște împreună a fost un coșmar. Am petrecut două zile gătind cozonaci după rețeta bunicii mele. Când i-am pus pe masă, soacra i-a mirosit și a zis: „La noi în familie cozonacul nu se face așa. Dar… fiecare cu obiceiurile lui.”

Vlad era prins la mijloc. Îl vedeam cum se chinuie să împace pe toată lumea. Îmi spunea mereu: „O să se obișnuiască și mama cu tine.” Dar anii treceau și nimic nu se schimba.

Adevărata ruptură a venit când am rămas însărcinată. Am sperat că un nepot o va face pe doamna Mariana să mă accepte. În schimb, a început să vină neanunțată la noi acasă, criticând orice: „Nu știi să îmbraci copilul”, „Nu-l hrănești cum trebuie”, „Pe vremea mea nu existau atâtea mofturi”.

Într-o după-amiază de vară, când fetița noastră, Ilinca, avea doar șase luni, am găsit-o pe soacră-mea schimbându-i scutecul și bombănind: „Dacă n-ar fi fost eu aici, cine știe ce s-ar fi ales de copilul ăsta.” Am simțit cum mi se strânge inima de furie și neputință.

— Doamnă Mariana, vă rog frumos să mă lăsați să am grijă de copilul meu! am spus cu voce joasă, dar fermă.

M-a privit lung și mi-a răspuns: — Dacă ai ști tu cât am muncit eu pentru familia asta… Dar tu n-ai cum să înțelegi.

Am plâns în baie minute în șir. Vlad m-a găsit acolo și m-a luat în brațe.

— Ana, hai să plecăm câteva zile la ai tăi. Poate ne liniștim toți.

Dar fuga nu era soluția. Știam că trebuie să înfrunt situația.

În toamna aceea am decis să mă întorc la muncă. Doamna Mariana s-a oferit imediat să stea cu Ilinca. Am acceptat cu inima strânsă. În fiecare seară găseam casa schimbată după regulile ei: hainele copilului aranjate altfel, borcanele cu mâncare mutate din loc, chiar și florile mele preferate aruncate pentru că „aduc ghinion”.

Într-o zi am ajuns acasă mai devreme și am auzit-o pe soacră-mea vorbind la telefon:

— Nu știu ce-i cu fata asta… Nu-i ca noi. Dar Vlad ține la ea și n-am ce face.

M-am simțit invizibilă.

A urmat o perioadă grea. Certuri cu Vlad, nopți nedormite, gânduri negre. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem alegând această familie.

Dar într-o zi s-a întâmplat ceva neașteptat. Ilinca s-a îmbolnăvit grav — o viroză urâtă care a ținut-o internată o săptămână la spitalul Grigore Alexandrescu. Am stat zi și noapte lângă ea. Într-o seară târzie, doamna Mariana a venit la spital cu un borcan de supă caldă.

— Ana… știu că nu ne-am înțeles mereu. Dar văd cât te lupți pentru fata asta. Ești o mamă bună.

Am rămas fără cuvinte.

— Să știi că… dacă ai nevoie de ceva… sunt aici. Pentru voi două.

A fost prima dată când m-a privit altfel — fără judecată, fără superioritate.

După ce Ilinca s-a făcut bine, relația noastră s-a schimbat treptat. Nu a fost ușor și nici perfect, dar am început să ne respectăm una pe cealaltă.

În primăvara următoare, la masa de Paște, doamna Mariana mi-a întins un ou roșu și mi-a spus:

— Hai, fiică, ciocnește cu mine!

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi. Pentru prima dată m-am simțit parte din familie.

Acum mă întreb: câte femei trăiesc aceeași luptă pentru acceptare? Cât trebuie să sacrificăm din noi ca să fim iubite? Și merită oare?