Între două lumi: Povestea unei mame rănite

— Nu mai veniți, mamă, Camelia nu vrea. Zice că mereu aveți pretenții și că dacă tot are Rareș concediu, să-l petrecem doar noi, acasă. Și oricum, casa voastră e prea mică și nu-i place cum miroase a lemn ars.

Am rămas cu telefonul la ureche, cu inima strânsă ca o funie udă. Rareș, băiatul meu cel mare, îmi vorbea cu voce joasă, ca și cum ar fi fost prins între două lumi. Într-o lume eram eu, mama care l-a crescut singură după ce tatăl lui a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors niciodată. În cealaltă era Camelia, nora mea, femeia pe care n-am reușit niciodată s-o înțeleg cu adevărat.

— Rareș, măcar pe Maria s-o aduci, să stea cu bunica ei câteva zile. Mi-e dor de ea…

— Nu vrea nici ea, mamă. Zice că-i plictisitor la țară și că nu are semnal la telefon.

Am simțit cum mi se scurge sângele din obraji. Am crescut-o pe Maria cât am putut de bine când era mică, i-am făcut plăcinte cu mere și am învățat-o să citească la lampa cu gaz. Acum, la 14 ani, nu mai vrea să audă de satul nostru uitat de lume.

Am închis telefonul și m-am așezat pe marginea patului. În sobă trosneau lemnele, dar în sufletul meu era frig. M-am uitat la poza de pe perete: Rareș la absolvire, cu ochii lui albaștri și zâmbetul larg. Atunci mi-a promis că n-o să mă lase niciodată singură.

— Mamă, tu ești tot ce am pe lume! îmi spunea când era copil.

Acum, tot ce aveam erau câteva telefoane scurte și rare, pline de scuze și tăceri apăsătoare.

Seara aceea a trecut greu. Am stat la masă cu sora mea, Ileana, care locuiește peste drum.

— Lasă-i în pace, Marie! Tineretul de azi nu mai știe ce-i aia familie. Au alte valori…

— Dar eu am muncit pentru el! Am tras la câmp, am vândut lapte la oraș ca să-l țin la facultate! Și-acum mă lasă singură ca pe-un câine bătrân?

Ileana a oftat și mi-a pus o mână pe umăr.

— Poate Camelia îi bagă prostii în cap…

Asta mă durea cel mai tare. Îmi aminteam prima dată când am cunoscut-o pe Camelia: o fată frumoasă, dar rece ca o zi de iarnă. Niciodată nu mi-a spus „mamă”, nici măcar „doamnă Maria”. Mereu „bună ziua” și atât. Când veneau la noi, stătea cu ochii în telefon sau se plângea că nu avem apă caldă non-stop.

Într-o zi, am prins curaj și i-am spus lui Rareș:

— Mamă, tu nu vezi că nevasta ta nu mă suportă?

El a dat din umeri.

— E obosită… Are serviciu greu…

Dar eu știam că nu era doar oboseala. Era ceva mai adânc: poate rușinea că suntem săraci, poate dorința ei de a rupe orice legătură cu trecutul lui Rareș.

Au trecut luni fără să-i văd. De Crăciun am făcut sarmale și cozonaci ca-n fiecare an. Am pus masa pentru patru persoane, deși eram doar eu și Ileana. Am sunat iar:

— Rareș, veniți măcar acum?

— Nu putem… Camelia are migrene…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit afară în zăpadă și am plâns ca un copil. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Poate am fost prea severă când era mic? Poate n-am știut să-i arăt dragostea altfel decât prin muncă și sacrificiu?

În primăvară am primit vestea că Maria a luat premiu la olimpiada de matematică. Am sunat să-i felicit.

— Bravo, draga mea! Să vii la vară la bunica să-ți fac prăjitura preferată!

— Nu cred că pot… Mergem la mare cu părinții mei…

Am simțit din nou acel gol imens. Parcă nu mai eram parte din familia lor.

Într-o zi, m-am hotărât să merg eu la oraș. Mi-am pus baticul cel bun și am luat autobuzul spre Bacău. Când am ajuns la blocul lor, am sunat la interfon. Mi-a răspuns Camelia:

— Da?

— Sunt eu, Maria… mama lui Rareș…

A urmat o tăcere lungă.

— Rareș nu e acasă…

— Pot să urc totuși? Am adus niște ouă proaspete pentru Maria…

— Nu e nevoie… Avem tot ce ne trebuie.

M-am întors acasă cu sacoșa plină și sufletul gol. Pe drum m-am gândit: oare chiar sunt o povară pentru ei? Oare chiar cer prea mult doar pentru că-mi doresc să-mi văd nepotul crescând?

Seara aceea am scris o scrisoare pe care n-am trimis-o niciodată:
„Dragul meu Rareș,
Nu vreau nimic de la tine decât să știu că mă iubești încă. Sufletul meu e plin de dor și de întrebări fără răspuns. Dacă ai putea vedea cât de mult contează pentru mine un simplu ‘Bună ziua’ sau o îmbrățișare…”

Au trecut ani de atunci. Rareș mă sună tot mai rar. Maria e studentă acum la București și n-a mai venit în sat de trei veri.

Uneori mă întreb dacă sacrificiul unei mame mai valorează ceva în lumea asta nouă unde fiecare e pentru el însuși. Oare dragostea se măsoară în bani sau în timp petrecut împreună?

Poate voi greși eu undeva… Dar voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ai repara o relație când cel drag nu mai vrea să audă de tine?