Prețul armoniei: Povestea mea din umbra unei căsnicii românești

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu doar femeia care spală, gătește și tace! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele, iar el stătea pe canapea, cu ochii în telefon.

A ridicat privirea, mirat, ca și cum nu înțelegea de unde vine toată furtuna asta. — Ce-ai pățit, Livia? Nu ești tu. Ai avut o zi proastă la muncă?

Nu era despre muncă. Era despre fiecare zi din ultimii zece ani. Despre fiecare dimineață în care mă trezeam prima, pregăteam cafeaua, îi călcam cămașa, îi puneam micul dejun pe masă, apoi alergam la serviciu, doar ca să mă întorc seara și să găsesc casa la fel de dezordonată ca atunci când plecasem. Era despre fiecare discuție în care părerile mele nu contau, despre fiecare sărbătoare în care trebuia să zâmbesc frumos în fața rudelor lui, chiar dacă mă simțeam invizibilă.

— Nu e vorba despre muncă, Vlad. E vorba despre noi. Despre mine. Simt că nu mai exist decât ca să-ți fac ție viața ușoară.

A oftat și s-a ridicat încet, apropiindu-se de mine. — Hai, Livia, nu exagera. Toate femeile fac asta. Mama așa a făcut toată viața ei.

M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge inima. Mama lui, Maria, era mereu obosită, mereu cu ochii roșii de la plânsul pe ascuns. O văzusem de atâtea ori cum își înghițea cuvintele și își ascundea nemulțumirile sub un zâmbet forțat. Oare așa urma să ajung și eu?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, la cât de mult s-a sacrificat pentru tata și pentru noi. La cât de puțin a primit înapoi. Mi-am amintit cum îmi spunea mereu: „Femeia trebuie să țină casa unită, să nu iasă vorba.” Dar eu nu mai puteam. Nu voiam să fiu doar un liant invizibil între pereți reci.

A doua zi dimineață, când Vlad a plecat la serviciu fără să mă salute măcar, am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am sunat-o pe sora mea, Irina.

— Irina, nu mai pot. Simt că mă sufoc aici.

— Livia, vino la mine câteva zile. Lasă-l pe Vlad să vadă cum e fără tine.

Am făcut bagajul în tăcere. Fetița noastră, Ana, m-a privit cu ochi mari și triști.

— Mami, unde mergem?

— La mătușa Irina, iubita mea. Avem nevoie de o pauză.

La Irina acasă era liniște. Nimeni nu țipa la mine că nu e mâncarea gata sau că am uitat să cumpăr pâine. Nimeni nu îmi reproșa că nu sunt destul de bună. Am plâns mult în primele zile. Irina m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Livia, meriți mai mult decât să fii umbra cuiva.

Vlad m-a sunat abia după trei zile.

— Ce faci? Când te întorci? Nu știu ce să-i dau Anei de mâncare!

— Vlad, trebuie să vorbim serios când mă întorc. Nu mai pot trăi așa.

— Ce vrei să spui? Să divorțăm? Să rămână copilul fără mamă sau fără tată?

M-am simțit vinovată instantaneu. În România încă se vorbește urât despre femeile care „își lasă familia”. Dar oare nu era familia deja destrămată dacă eu eram nefericită?

În zilele petrecute la Irina am început să-mi amintesc cine eram înainte de Vlad: o fată veselă, care visa să devină profesoară de literatură, care scria poezii și mergea cu prietenele la teatru. Unde dispăruse acea Livia?

Am început să scriu din nou. Seara, după ce Ana adormea lângă verișorii ei, mă așezam la biroul Irinei și lăsam cuvintele să curgă: despre frică, despre dorință, despre neputință și speranță.

Când m-am întors acasă după o săptămână, Vlad era schimbat. Casa era vraiște, hainele murdare peste tot, frigiderul gol.

— Ai văzut cum e fără mine? am întrebat calm.

— Da… dar ce vrei să fac? Să gătesc eu? Să spăl eu?

— Da, Vlad! Suntem doi adulți într-o familie! Nu vreau să fiu servitoarea ta!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu dacă pot…

Am simțit atunci că totul depindea de mine: dacă acceptam iar compromisuri sau dacă luptam pentru mine însămi.

Am început terapia de cuplu. Vlad a venit la primele ședințe doar ca să-mi facă pe plac. Psihologul ne-a întrebat:

— Ce vă doriți fiecare din această relație?

Eu am răspuns prima:

— Respect. Să fiu văzută ca partener egal.

Vlad a ridicat din umeri:

— Eu vreau liniște acasă.

Liniștea lui era tăcerea mea. Asta am realizat atunci.

Au urmat luni grele. Certuri, împăcări false, promisiuni încălcate. Am început să pun limite: nu mai făceam totul singură; dacă nu ajuta la treburile casei, nu le mai făceam nici eu. Ana a început să observe schimbarea și m-a întrebat într-o seară:

— Mami, tu ești tristă din cauza lui tati?

Am strâns-o tare în brațe și i-am promis că voi face tot ce pot ca ea să crească într-o casă unde oamenii se respectă.

Într-o zi Vlad a venit acasă cu flori și mi-a spus:

— Am încercat să gătesc azi pentru Ana… Nu mi-a ieșit prea bine, dar am vrut să încerc.

Era un început mic, dar important.

Nu știu dacă vom rămâne împreună sau nu. Dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată să fiu doar un decor în propria mea viață.

Oare câte femei din România trăiesc încă povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?