Între două lumi: Povestea unei nurori în casa socrilor

— Ana, ai pus sare în ciorbă? Nu simt nimic! vocea stridentă a soacrei mele răsună din bucătărie, în timp ce eu încerc să-mi adun gândurile pe holul îngust, cu pereți galbeni, scorojiti de vreme.

Îmi strâng halatul pe mine și încerc să-mi ascund iritarea. E a treia oară săptămâna asta când sunt luată la rost pentru mâncare. Mă uit la ceas: 6:30 dimineața. Nici nu apucasem să-mi beau cafeaua. În camera de alături, soțul meu, Vlad, încă doarme dus, neatins de tensiunea care plutește în aer.

— Da, mamă, am pus sare, răspund cu voce joasă, încercând să nu par prea defensivă.

— Nu destul! La noi în familie se gătește altfel! Aici nu suntem la tine acasă!

Mă opresc o clipă. Nu sunt la mine acasă. De fapt, nu mai știu unde e „acasă”. De când Vlad a insistat să ne mutăm la părinții lui „ca să strângem bani pentru apartamentul nostru”, viața mea s-a transformat într-o luptă continuă pentru spațiu, liniște și identitate.

Casa socrilor e mare, cu două etaje și o curte generoasă, dar fiecare colț e marcat de prezența lor: tablouri vechi cu rude necunoscute, mileuri peste tot, miros de naftalină și reguli nescrise care mă sufocă. Socrul meu, domnul Ilie, e un bărbat tăcut, dar privirea lui spune totul când las o cană nespălată în chiuvetă sau uit să sting lumina pe hol.

În fiecare seară, la masa lungă din sufragerie, simt cum fiecare gest al meu e analizat. Soacra îmi corectează felul în care pun farfuriile, socrul oftează când Vlad povestește despre planurile noastre de viitor. Simt că nu am voie să fiu eu însămi.

— Ana, ai grijă la copil! Nu-l lăsa să alerge prin casă! strigă soacra după mine într-o zi, când fiica noastră, Mara, se joacă fericită pe covor.

— E copil, mamă… Las-o să se bucure! încerc să protestez timid.

— Aici nu e loc de alergat! Se sparg lucrurile!

Mara mă privește cu ochi mari și triști. Îmi vine să plâng. Mă simt prinsă între dorința de a-mi proteja copilul și nevoia de a nu stârni un nou conflict.

Seara, când Vlad vine obosit de la muncă, încerc să-i spun cât de greu îmi este.

— Vlad, nu mai pot… Simt că nu mai am aer aici. Parcă nu mai sunt eu…

El oftează și mă ia în brațe.

— Știu că nu e ușor. Dar hai să mai avem răbdare. Ne ajută mult financiar…

— Dar cu ce preț? Nu vezi că Mara e tot mai retrasă? Că eu nu mai dorm nopțile?

Vlad tace. Și tăcerea lui doare mai tare decât orice ceartă.

Într-o duminică dimineață, după o noapte albă în care m-am tot gândit dacă să plec sau nu, mă trezesc hotărâtă. Îmi iau inima în dinți și cobor la masă.

— Mamă, tată… Vreau să vorbim ceva important.

Toți se opresc din mestecat. Vlad mă privește surprins.

— Simt că nu mai pot continua așa. Vreau ca familia mea să fie fericită. Vreau ca Mara să râdă fără frică și eu să pot găti fără să tremur că greșesc ceva. Știu că ne-ați ajutat mult și vă suntem recunoscători… Dar avem nevoie de spațiul nostru. De liniștea noastră.

Soacra mă privește ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Adică vrei să plecați? După tot ce am făcut pentru voi?

— Nu e vorba despre recunoștință… E vorba despre noi. Despre viitorul nostru ca familie.

Socrul oftează adânc. Vlad mă ia de mână. Pentru prima dată simt că suntem o echipă.

Urmează zile tensionate. Vorbe aruncate printre dinți, uși trântite, lacrimi ascunse în baie. Dar încet-încet, lucrurile se limpezesc. Începem să căutăm chirie. Mara zâmbește din nou.

Într-o seară, înainte să ne mutăm, soacra vine la mine în bucătărie.

— Poate că ai dreptate… Poate că fiecare pasăre trebuie să-și facă cuibul ei…

O privesc cu ochii în lacrimi. Poate că nici ea nu a avut vreodată curajul să spună ce simte.

Acum stau pe canapeaua din noul nostru apartament micuț și privesc cum Mara desenează pe perete cu creioane colorate. Zâmbesc și simt pentru prima dată după mult timp că respir liber.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare cât de mult ar trebui să sacrificăm pentru liniștea familiei extinse? Unde se termină recunoștința și unde începe dreptul la fericire?