Umbrele din Apartamentul Doamnei Stănescu

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să te văd stând aici, zi de zi, ca și cum apartamentul ăsta ți-ar aparține!
Vocea doamnei Stănescu răsuna ca un tunet în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se încleșta pe perdeaua galbenă, decolorată de soare. Aveam 32 de ani și simțeam că tot ce am construit vreodată se năruie în fața unei femei care nu-mi mai era nici măcar rudă prin lege.

Mă numesc Ilinca Popescu și, dacă ar fi să rezum viața mea într-un cuvânt, acela ar fi „așteptare”. Am așteptat mereu ca cineva să mă salveze: mama, tata, apoi soțul meu, Radu, iar după divorț — doamna Stănescu. Când am terminat facultatea de Litere la București, părea că lumea e la picioarele mele. M-am măritat repede cu Radu, băiat bun, dar slab de înger și dependent de părerile mamei lui. La început, doamna Stănescu m-a primit cu brațele deschise: „Ilinca, tu ești fata pe care nu am avut-o niciodată!”

După doi ani de căsnicie și certuri mărunte, Radu a plecat cu o colegă de serviciu. Eu am rămas singură, fără bani, fără casă. Mama mea era la țară, bolnavă și cu pensia mică. Doamna Stănescu m-a chemat să stau la ea: „Nu te las pe drumuri, mamă! Ce fel de om aș fi?”

Așa au trecut șapte ani. Șapte ani în care am dormit pe canapeaua din sufragerie, am spălat vasele și am făcut cumpărături. La început, îi eram recunoscătoare. Dar recunoștința s-a transformat încet-încet în obișnuință. Am început să cred că merit acel acoperiș, că mi se cuvine. Îmi găsisem un job prost plătit la o librărie din cartier și mă mințeam că „mâine” o să-mi găsesc ceva mai bun.

— Ilinca, nu vezi că nu mai merge așa? Eu am nevoie de liniște! Vreau să vând apartamentul și să mă mut la sora mea din Ploiești. Nu mai pot să port grija ta!
Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să protestez:
— Dar… unde să mă duc? Știi bine că mama e bolnavă și nu are loc pentru mine…
— Ilinca, ai 32 de ani! E timpul să-ți iei viața în mâini!
Tonul ei era tăios, dar ochii îi tremurau. Poate îi părea rău. Poate nu.

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat pe canapea cu ochii în tavan și m-am întrebat: când am devenit atât de neputincioasă? De ce nu am plecat eu prima? De ce am așteptat mereu ca altcineva să decidă pentru mine?

A doua zi am sunat-o pe sora mea mai mică, Ana:
— Ana, pot să vin la tine câteva zile? Doamna Stănescu vrea să vândă apartamentul.
— Ilinca… Nu prea am loc. Știi cum stăm: două camere, copiii mici… Dar dacă n-ai unde altundeva…
Mi-am dat seama că nici măcar familia nu mai are răbdare cu mine. Toți aveau viețile lor, problemele lor.

La librărie, colegele mă priveau cu milă:
— De ce nu-ți cauți o chirie?
— Cu ce bani? Salariul meu abia ajunge pentru mâncare…
— Dar ai facultate! Nu vrei să predai?
Mi-era frică. Frică de eșec, frică să încerc ceva nou. Era mai ușor să rămân acolo unde eram tolerată.

Într-o seară, după ce am împachetat câteva haine într-o valiză veche, doamna Stănescu a intrat în cameră:
— Ilinca… Să știi că nu o fac din răutate. Dar nu mai pot. Și eu sunt bătrână. Am nevoie de liniște.
Am vrut să-i spun că o înțeleg, dar nu puteam rosti nimic fără să plâng.

Am plecat la Ana pentru câteva zile. Copiii ei alergau prin casă și țipau. M-am simțit ca un intrus. Seara, Ana mi-a spus:
— Ilinca, trebuie să-ți găsești ceva repede. Nu pot să te țin mult aici.
Am simțit rușinea ca pe o povară fizică.

Am început să caut anunțuri de chirii. Totul era prea scump pentru mine. Într-o zi, la librărie a intrat domnul Dobre, profesor pensionar:
— Domnișoară Ilinca, nu vreți să predați meditații la română? Nepoata mea are nevoie.
Am acceptat din disperare. Prima lecție a fost un dezastru: fata nu voia să asculte nimic, eu transpiram și bâiguiam explicații fără sens.

Dar cu timpul m-am obișnuit. Am început să iau tot mai mulți elevi la meditații. Banii au început să vină încet-încet. Mi-am găsit o garsonieră micuță la periferie. Nu era mult — dar era a mea.

Într-o zi m-am întâlnit întâmplător cu doamna Stănescu la piață. Era îmbătrânită și părea obosită.
— Ilinca… Ești bine?
— Da… Mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru mine.
A zâmbit trist:
— Să ai grijă de tine.

Acum stau singură în garsoniera mea și uneori mă gândesc la toți anii pierduți așteptând ca alții să mă salveze. Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar pentru că ne e frică să ne trăim propria viață? Oare cât timp trebuie să treacă până când ne dăm seama că nimeni nu ne datorează nimic?

Poate că adevărata libertate începe atunci când încetăm să mai așteptăm salvatori și ne luăm soarta în propriile mâini… Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o astfel de dependență?