Ecoul tăcerii: Povestea Agathei despre singurătate și familie

— Nu mai veniți nici anul ăsta de Paște? vocea mea tremura, încercând să pară veselă, dar știam că Irina simte tristețea din spatele cuvintelor.

— Mamă, știi cum e… copiii au școală, Mihai are mult de lucru. Poate la vară, promitem!

Promisiuni. De câte ori nu le-am auzit? Mă uitam la telefonul vechi, cu tastele tocite, și mă întrebam dacă nu cumva am greșit undeva. Casa era prea mare pentru singurătatea mea. Pereții încă păstrau urmele mâinilor mici care desenau cu creioane colorate, iar în dulapuri încă mai găseam jucării uitate. Dar acum, totul era tăcere. Doar ceasul din sufragerie mai bătea ritmic, ca o inimă obosită.

După ce a murit soțul meu, Gheorghe, am rămas doar eu și amintirile. Irina și Vlad, copiii mei, s-au mutat la oraș imediat după facultate. La început veneau des acasă, apoi tot mai rar. Acum, telefoanele lor sunau ca niște obligații bifate pe o listă. Mă întrebam dacă mă mai iubesc sau dacă sunt doar o povară pe care trebuie să o suporte până la capăt.

Într-o zi de martie, Vlad m-a sunat pe neașteptate.

— Mamă, ai vorbit cu notarul? Ai zis că vrei să faci testamentul…

Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când aducea vorba despre casă și pământuri. De fiecare dată încercam să schimb subiectul, dar el revenea mereu.

— Vlad, încă sunt aici. Nu plec nicăieri. Nu vreau să vorbim despre asta acum.

— Dar trebuie să ne gândim la viitor! Dacă se întâmplă ceva…

Am închis ochii și am inspirat adânc. Oare atât valorez pentru ei? O casă bătrânească și câteva hectare de pământ?

Seara, stând pe marginea patului, am început să scriu o scrisoare. Nu aveam cui să o trimit, dar simțeam nevoia să-mi pun sufletul pe hârtie:

„Dragii mei,

V-ați gândit vreodată cât de greu e să trăiești printre umbre? Să-ți auzi pașii răsunând în gol prin camerele unde altădată era viață? V-am crescut cu dragoste și am renunțat la multe pentru voi. Acum nu-mi doresc decât să vă aud râzând din nou aici, nu să vă certați pentru ce va rămâne după mine.”

Am plâns mult în noaptea aceea. Dimineața m-am privit în oglindă: ochii mei erau roșii și obosiți. Mi-am făcut o cafea amară și am ieșit în curte. Aerul mirosea a pământ reavăn și a promisiuni uitate.

În sat, lumea mă privea cu milă. „Săraca Agatha, a rămas singură… Copiii la oraș, nici nu mai vin.” Uneori îi auzeam șușotind când mergeam la magazinul lui tanti Florica.

— Ce mai faci, Agatha? Nu te-ai gândit să vinzi casa și să te muți la copii?

— Nu mă mai țin puterile pentru oraș. Aici am tot ce-mi trebuie.

Dar mințeam. Îmi lipsea agitația lor, certurile mărunte la masă, mirosul de cozonac în Ajun. Îmi lipsea chiar și Gheorghe, cu tăcerile lui apăsătoare.

Într-o duminică, Irina a venit pe neașteptate. A intrat grăbită pe ușă, cu telefonul la ureche.

— Mamă, stau puțin, trebuie să plec repede înapoi. Am o ședință importantă mâine.

Am pregătit masa ca pe vremuri: sarmale, salată de boeuf, prăjitură cu mere. Irina a mâncat în grabă și a răspuns la mesaje tot timpul.

— Mamă, tu chiar nu vrei să te muți la noi? E greu aici singură…

— Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni.

A oftat și a dat ochii peste cap.

— Nu e vorba de asta! Dar nici nu poți rămâne aici până…

Nu a terminat fraza. Am simțit cum mi se strânge inima.

— Până când? Până mor?

Irina s-a uitat la mine jenată.

— Mamă…

— Știu ce gândiți toți. Vreți să terminați repede cu mine ca să vă împărțiți casa asta!

A izbucnit în plâns.

— Nu e adevărat! Dar nu știu cum să te ajut…

Am rămas amândouă tăcute minute bune. În cele din urmă a plecat fără să ne fi împăcat cu adevărat.

În zilele următoare m-am gândit mult la discuția noastră. Poate că nici eu nu le-am spus destul cât îi iubesc. Poate că distanța dintre noi nu e doar fizică, ci și sufletească.

Am decis să merg eu la oraș. Să-i văd pe toți împreună. Să le spun ce simt.

Când am ajuns la apartamentul Irinei, copiii ei m-au întâmpinat cu răceală: „Bunica, ai adus ceva?”

M-am simțit străină în casa lor modernă, unde fiecare era ocupat cu tableta sau telefonul. Irina era mereu pe fugă; Vlad a venit doar o oră „că are treabă”.

Într-o seară i-am adunat pe toți la masă.

— Vreau să vă spun ceva important: nu știu cât voi mai fi aici. Dar vreau să știți că vă iubesc și că mi-aș dori să fim din nou o familie adevărată. Moștenirea nu contează pentru mine — voi sunteți tot ce am!

Au tăcut toți. Irina avea lacrimi în ochi; Vlad privea în gol.

— Mamă… îmi pare rău că n-am fost mai aproape de tine…

Am stat îmbrățișați minute bune. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt chiar atât de singură.

Acum stau din nou în casa mea veche și scriu aceste rânduri. Poate că distanța nu va dispărea niciodată complet între noi. Dar știu că dragostea mea le va rămâne mereu alături.

Oare câte mame trăiesc aceeași tăcere ca mine? Oare chiar trebuie ca moștenirea să umbrească tot ce am construit împreună?