Între Datorie și Dragoste: Povestea Unei Alegeri Imposibile

— Nu pot să cred că spui asta, Irina! a urlat Mihai, trântind ușa de la bucătărie. Vocea lui răsuna în tot apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, iar eu simțeam cum inima îmi bate nebunește în piept.

— Mihai, nu e vorba că nu vreau să o ajut pe mama ta, dar nu putem… Nu vezi ce se întâmplă cu ea? Am spus-o cu voce joasă, aproape șoptit, de teamă să nu-l rănesc mai tare.

El s-a întors spre mine, cu ochii roșii de oboseală și furie. — E mama mea! Nu pot s-o las singură! Tu ai putea să-ți lași mama pe mâna străinilor?

Am simțit un nod în gât. Mama mea murise acum trei ani, după o luptă grea cu cancerul. Știam ce înseamnă să-ți vezi părintele suferind, dar știam și cât de greu e să fii îngrijitor fără ajutor. Dar boala soacrei mele, doamna Maria, era altceva. Alzheimer avansat, cu episoade de halucinații și rătăciri. Deja de două ori o găsiserăm la colțul străzii, dezorientată, plângând că nu știe unde e.

— Mihai, nu avem spațiu, nu avem bani pentru o asistentă permanentă. Eu lucrez de acasă, tu ești la serviciu toată ziua… Ce facem dacă iese din casă și nu ne dăm seama? Dacă se rănește? Dacă pățește ceva?

El a tăcut o clipă. Apoi a început să-și adune hainele în troller. — Dacă nu vrei să fii alături de mine și de familia mea când avem nevoie, atunci poate că nu mai are rost.

Am rămas încremenită. Nu-mi venea să cred că totul se destramă atât de repede. Acum două luni râdeam împreună la masa din bucătărie, făceam planuri pentru concediu la mare. Acum eram doi străini care nu mai găseau un drum comun.

A doua zi, Mihai a plecat la sora lui, Alina. Ea locuia la marginea Bucureștiului, într-o casă veche moștenită de la bunici. M-a sunat doar ca să-mi spună că va încerca să o aducă pe mama lui acolo, dar că nu știe cât va rezista Alina cu doi copii mici și un soț mereu plecat în delegații.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un vis urât. M-am dus la serviciu cu ochii umflați de plâns, am încercat să mă concentrez pe traducerile mele, dar mintea îmi zbura mereu la Mihai și la doamna Maria. Îmi aminteam cum mă ținea de mână când am pierdut-o pe mama și cum îmi aducea supă caldă când eram bolnavă. Dar îmi aminteam și cum, acum două săptămâni, doamna Maria a încercat să iasă din casă la 3 dimineața, convinsă că trebuie să meargă la școală.

Am vorbit cu prietena mea cea mai bună, Simona. — Irina, nu te învinovăți. E o boală grea. Ai nevoie de ajutor specializat. Nu poți face totul singură.

— Dar dacă Mihai are dreptate? Dacă sunt egoistă? Dacă aș fi putut face mai mult?

Simona m-a strâns în brațe. — Nu ești egoistă. Ești om. Și ai dreptul să-ți protejezi viața și sănătatea mintală.

Într-o seară, Mihai m-a sunat. Vocea lui era stinsă.

— Irina… Nu mai pot. Alina e depășită. Mama a ieșit azi din curte și a ajuns pe șosea. Era cât pe ce să fie lovită de o mașină. Nu știu ce să fac…

— Mihai, poate ar trebui să vorbim cu un medic specialist… Poate există centre unde poate fi îngrijită corespunzător…

— Să o bag într-un azil? Să moară printre străini?

— Nu e vorba de asta… E vorba de siguranța ei și a noastră…

A închis telefonul fără să mai spună nimic.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, uitându-mă la pozele noastre din vacanță, la tabloul pictat de doamna Maria când încă era lucidă. M-am întrebat dacă dragostea noastră era atât de fragilă încât se putea rupe din cauza unei boli nemiloase.

După o săptămână, Mihai a venit acasă doar ca să-și ia restul lucrurilor. Nu ne-am certat. Ne-am privit lung, ca doi oameni care au pierdut ceva prețios și nu știu dacă îl vor mai regăsi vreodată.

— Îmi pare rău că n-am putut găsi o cale… a spus el încet.

— Și mie… Dar uneori dragostea nu e suficientă ca să repare totul.

A plecat fără să se uite înapoi.

Au trecut trei luni de atunci. Am aflat că doamna Maria este acum într-un centru specializat din Ploiești. Mihai merge des la ea și încearcă să-i fie aproape cât poate. Eu încă mă trezesc uneori noaptea cu inima strânsă de vinovăție și dor.

M-am întrebat de zeci de ori: unde se termină datoria față de familie și unde începe grija pentru propria viață? Am făcut bine că am spus „nu”? Sau mi-am pierdut familia pentru că n-am avut curajul să sacrific totul?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător sau aveți păreri diferite… Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde tragem linia între sacrificiu și supraviețuire?