Șoapte în Tăcere: Durerea unei Mame

— Irina, răspunde-mi, te rog! vocea mea tremură în liniștea bucătăriei, telefonul rece lipit de ureche. Aștept. Tonul de apel se stinge în gol, ca în fiecare seară. Mă uit la poza ei de pe frigider — zâmbește larg, cu ochii aceia verzi pe care i-a moștenit de la mine. Parcă mă privește acuzator: „De ce nu mă lași în pace?”

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate atunci când am ridicat vocea pentru prima dată, sau când am încercat să-i controlez viața, crezând că știu mai bine ce-i trebuie. Poate când a venit acasă plângând după ce s-a certat cu Andrei și eu am spus că nu-l merită. Sau poate când am refuzat să-i accept prietenii, spunând că nu sunt „de nasul ei”.

— Maria, las-o să respire! îmi spunea soțul meu, Doru, cu o blândețe obosită. Dar eu nu puteam. Era singura mea fată, singura mea bucurie după ce băiatul cel mare a plecat la muncă în Germania și nu s-a mai uitat înapoi.

Într-o seară de iarnă, Irina a venit acasă târziu. Era udă leoarcă și tremura. Am început să țip înainte să apuc să o întreb ce s-a întâmplat.

— Unde ai fost? Știi cât m-am îngrijorat? Cum poți să fii atât de iresponsabilă?

Ea m-a privit cu ochii roșii de plâns.

— Nu pot să mai trăiesc așa, mamă! Nu pot să respir lângă tine!

A doua zi dimineață, camera ei era goală. Pe pat, o scrisoare: „Te iubesc, dar trebuie să plec. Nu mă mai căuta.”

De atunci, tăcerea s-a așternut ca o pătură grea peste casa noastră. Doru nu vorbește despre ea; îl doare prea tare. Vecinii mă întreabă din priviri unde e Irina. Eu zâmbesc strâmb și spun că e bine, la facultate.

În fiecare zi îi scriu mesaje: „Sper că ești bine.” „Mi-e dor de tine.” „Te rog, sună-mă.” Niciun răspuns.

Am încercat să aflu de la prietena ei cea mai bună, Alina.

— Maria, Irina are nevoie de timp. E greu pentru ea…

— Dar eu? Eu ce să fac cu timpul ăsta care trece fără ea?

Alina a dat din umeri și a plecat grăbită.

Într-o duminică, la biserică, preotul a vorbit despre iertare. Am plâns tot timpul slujbei. După aceea, m-am dus acasă și am scos toate pozele cu Irina. Le-am întins pe masă și am început să vorbesc cu ele:

— Unde am greșit? De ce nu mi-ai spus că te sufoc? De ce nu mi-ai cerut ajutorul altfel?

Am început să-mi amintesc copilăria ei: cum îi făceam codițe dimineața înainte de școală, cum îi citeam povești până adormea cu capul pe pieptul meu. Cum râdea când o gâdilam la tălpi. Unde s-au dus toate astea?

Într-o zi, am primit o scrisoare. Nu era de la Irina — era de la Andrei.

„Doamnă Maria,
Știu că vă e greu fără Irina. Și ei îi e greu fără dumneavoastră. Dar are nevoie să știe că o acceptați așa cum e, cu alegerile ei, bune sau rele. Poate dacă i-ați scrie o scrisoare sinceră… poate ar fi un început.”

Am stat toată noaptea și am scris:

„Irina,
Nu știu dacă vei citi vreodată rândurile astea. Vreau doar să-ți spun că îmi pare rău pentru tot ce am spus și făcut ca să te rănesc. Mi-e dor de tine în fiecare clipă și te iubesc așa cum ești. Dacă vei vrea vreodată să vorbim, eu sunt aici.”

Am pus scrisoarea la poștă cu mâinile tremurânde.

Au trecut luni fără niciun semn. Doru s-a închis în el; nu mai vorbește nici cu mine. Casa e prea mare și prea tăcută.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am auzit soneria. Am deschis ușa și am văzut-o pe Irina — udă până la piele, cu ochii roșii.

— Pot să intru?

Am izbucnit amândouă în plâns și ne-am îmbrățișat strâns, ca atunci când era mică.

— Mamă… mi-a fost dor de tine.

— Și mie… atât de dor…

Am stat toată noaptea la povești. Am ascultat-o fără să o judec. Mi-a povestit despre fricile ei, despre cât de greu i-a fost singură.

— Mamă… ai putea vreodată să mă accepți așa cum sunt?

— Te iubesc oricum ai fi, Irina.

Nu știu dacă rănile dintre noi se vor vindeca vreodată complet. Dar știu că tăcerea nu mai are putere asupra noastră.

Acum mă întreb: câte mame trăiesc cu dorul copiilor lor? Câte familii se destramă din cauza orgoliului sau a fricii? Oare cât de greu e să spui „Îmi pare rău” înainte să fie prea târziu?