Singur împotriva tuturor: Povestea unui tată rămas singur cu patru copii

— Nu pleca, tati! Te rog, nu mă lăsa singur cu ei! vocea lui Vlad, fiul meu cel mare, răsuna în holul îngust al apartamentului nostru din Bacău. Avea doar paisprezece ani, dar ochii lui căprui, mari și speriați, mă făceau să mă simt cel mai vinovat om din lume.

— Vlad, n-am de ales. Trebuie să ajung la serviciu. Dacă nu mă duc, ne dau afară din casă. Tu ești bărbatul casei acum, ai grijă de frații tăi. O să mă întorc cât pot de repede, am promis cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund disperarea.

În spatele lui Vlad, Andreea plângea încet, iar gemenii, Radu și Maria, se jucau pe covor fără să înțeleagă prea bine ce se întâmplă. De când a murit Irina, soția mea, viața noastră s-a transformat într-o luptă continuă cu lipsurile, cu oboseala și cu prejudecățile celor din jur.

Am ieșit pe ușă cu inima strânsă. La serviciu, la fabrica de mobilă unde lucram ca tâmplar, nu aveam voie să lipsesc. Șeful meu, domnul Popescu, era un om aspru: „Dacă mai lipsești o dată, Mihai, să nu te mai văd pe aici!”

În acea zi, totul părea să meargă prost. La prânz am primit un telefon de la vecina de la etajul trei, doamna Lupu:

— Domnu’ Mihai, veniți repede acasă! E poliția la ușa dumneavoastră! Copiii plâng și Vlad nu știe ce să facă!

Am fugit ca un nebun spre casă. Pe scări am dat peste două polițiste și o asistentă socială. Vlad stătea în ușă cu ochii roșii de plâns.

— Domnule Ionescu? Sunteți acuzat de neglijență parentală. Nu puteți lăsa un minor să aibă grijă de alți minori! a spus una dintre polițiste, cu voce rece.

M-am blocat. Cum să le explic că nu am avut de ales? Că nu am părinți sau rude care să mă ajute? Că am încercat să fac tot ce pot pentru copiii mei?

— Doamnă, vă rog… Nu am pe nimeni. Dacă nu merg la muncă, nu avem ce mânca. Vlad e responsabil…

— Legea e lege! Copiii vor fi duși temporar la un centru de plasament până se clarifică situația.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Andreea s-a agățat de piciorul meu urlând:

— Nu vreau să plecăm! Vreau acasă la noi!

În următoarele zile am trăit un coșmar. Am alergat pe la Protecția Copilului, la primărie, la avocați. Toți mă priveau cu suspiciune sau milă.

— Domnule Ionescu, nu puteți lăsa un copil de paisprezece ani responsabil pentru trei frați mai mici. E periculos! mi-a spus asistenta socială.

— Dar ce era să fac? Să-i las singuri? Să renunț la serviciu și să murim de foame? am izbucnit eu.

— Există centre de zi… Există ajutoare sociale…

— Știți cât durează până le aprobă? Știți cât e birocrația? Nimeni nu m-a ajutat când Irina a murit! Nimeni!

În fiecare noapte mă întorceam într-un apartament gol și rece. Fără râsetele copiilor mei, fără dezordinea lor plină de viață. M-am întrebat de zeci de ori dacă sunt un tată rău. Dacă am greșit atât de mult încât merit să fiu pedepsit astfel.

Într-o zi m-a sunat Vlad:

— Tati… aici e urât. Ne e dor de tine. Maria plânge mereu…

Mi s-a rupt sufletul. Am început să scriu scrisori către presă, către primar, către oricine putea să mă ajute. O singură jurnalistă, Roxana Dumitrescu, a venit să mă asculte.

— Domnule Ionescu, povestea dumneavoastră trebuie spusă! Sunt atâția părinți singuri care trec prin asta…

Articolul ei a stârnit valuri pe internet. Unii mă judecau aspru: „Cum poți lăsa un copil să aibă grijă de alții?” Alții mă apărau: „Statul nu ajută deloc părinții singuri!”

Procesul a durat luni întregi. Am adus martori — vecini care știau cât mă chinuiam pentru copii, profesori care spuneau că Vlad era matur pentru vârsta lui. Dar procurorul insista:

— Legea interzice clar lăsarea minorilor nesupravegheați! Ce exemplu dăm societății?

Într-o zi, la tribunal, Vlad a cerut voie să vorbească:

— Vreau doar să fim din nou împreună! Tata face tot ce poate pentru noi. Nu e vina lui că mama a murit!

Judecătoarea m-a privit lung:

— Domnule Ionescu… viața v-a pus la grea încercare. Dar legea trebuie respectată. Totuși… vă dau o ultimă șansă: veți primi sprijin social și consiliere parentală. Copiii se pot întoarce acasă sub monitorizare.

Am izbucnit în plâns în fața tuturor. Nu-mi păsa că lumea mă vede slab — îmi recuperam copiii!

Acum încercăm să ne reconstruim viața pas cu pas. Sunt zile când mă simt copleșit și mă întreb dacă voi fi vreodată suficient pentru ei. Dar îi strâng în brațe și le spun că îi iubesc.

Mereu mă gândesc: unde se termină responsabilitatea unui părinte și unde începe vina? Câți dintre noi suntem judecați fără ca cineva să ne cunoască povestea cu adevărat?