Când mama cade, cade și lumea mea

— Ajută-mă, te rog! Am căzut și nu mă pot ridica!

Vocea mamei, spartă de durere și panică, răsuna în difuzorul telefonului. Era ora 21:37, iar eu tocmai mă certasem cu soția pentru că nu am dus gunoiul. M-am blocat. Mâinile mi-au început să tremure, iar mintea mi s-a golit. Mama nu suna niciodată la ora asta dacă nu era ceva grav.

— Unde ești? Ce s-a întâmplat? am bâiguit, încercând să-mi țin vocea fermă.

— În bucătărie… am alunecat… nu pot să mă mișc… Mi-e frig, Vlad… Mi-e frică!

Am aruncat telefonul pe masă și am fugit spre ușă. Soția mea, Irina, m-a privit cu ochii mari:

— Ce s-a întâmplat?

— Mama a căzut! Trebuie să merg!

— Suni la 112?

— Nu știu… Poate exagerează… Poate doar s-a speriat…

Dar vocea mamei îmi răsuna în cap, plină de disperare. Am sunat la 112 cu mâinile tremurânde. Operatorul m-a întrebat adresa, detalii despre starea ei. Nu știam ce să spun. Nu eram acolo. Am simțit o furie oarbă față de mine însumi: de ce nu sunt acolo când are nevoie de mine?

Am urcat în mașină și am condus ca un nebun spre apartamentul ei din cartierul Titan. Pe drum, am sunat-o pe sora mea, Adina.

— Adina, mama a căzut! Nu știu cât de grav e! Vin acum la ea!

— De ce nu ai fost tu cu ea azi? Eu am fost ieri! Mereu ești ocupat!

M-am înfuriat. Nu era momentul pentru reproșuri, dar adevărul era că mă simțeam vinovat. De când tata a murit, mama a rămas singură. Încercam să o vizitez cât puteam, dar serviciul, copiii, viața… mereu găseam scuze.

Când am ajuns, ambulanța era deja acolo. Mama stătea pe jos, cu fața palidă și ochii umezi. Asistenta îi vorbea blând:

— Doamnă Maria, o să fie bine. Haideți să vă ridicăm ușor.

M-am repezit spre ea.

— Mamă! Cum te simți?

— Vlad… mi-e frig… mi-e rușine…

Mi-am dat seama cât de mică și fragilă părea. Când eram copil, mama era stânca mea. Acum părea doar o umbră a femeii puternice care mă crescuse.

Au dus-o la spital. Am mers cu ea în ambulanță, ținându-i mâna. Pe drum, mi-a șoptit:

— Nu voiam să vă deranjez… Dar nu mai puteam…

M-am simțit sfâșiat între vinovăție și furie pe viață. De ce trebuie să ajungem aici? Să ne vedem părinții neputincioși? Să ne dăm seama prea târziu cât de mult contează?

La spital, medicul de gardă ne-a spus:

— Are fractură de șold. Va trebui operată.

Adina a venit val-vârtej, cu ochii roșii de plâns.

— Vlad, dacă nu sunai tu la 112… Ce făceam?

— Nu știu… Poate trebuia să fiu mai atent…

Am început să ne certăm acolo, în sala de așteptare:

— Tu niciodată nu ai timp! Mereu eu trebuie să mă ocup!

— Și eu am familie! Nu pot fi peste tot!

O asistentă ne-a privit cu milă:

— E greu pentru toți copiii când părinții îmbătrânesc…

Am tăcut rușinați. În noaptea aceea am dormit pe un scaun de plastic lângă salonul mamei. O priveam cum doarme agitat, cu perfuzia în mână. M-am gândit la toate momentele când am pus cariera înaintea familiei. La toate dățile când am zis „lasă că merg mâine”.

A doua zi dimineață, medicul ne-a spus:

— Operația e riscantă la vârsta ei. Dar fără ea nu va mai putea merge.

Am semnat hârtiile cu mâna tremurând. Adina plângea în hohote.

După operație, mama era slăbită și confuză.

— Vlad… de ce mă doare atât?

— O să treacă, mamă… Sunt aici…

Au urmat săptămâni de recuperare chinuitoare. Eu și Adina ne-am împărțit între serviciu, copii și spital. Ne-am certat des. Fiecare avea impresia că face mai mult decât celălalt.

Într-o seară, mama ne-a privit pe amândoi și a spus încet:

— Nu vreau să vă certați din cauza mea…

Atunci am realizat cât de mult o doare nu doar fizic, ci și sufletește.

Când a venit acasă, totul s-a schimbat. A trebuit să-i adaptăm apartamentul: bare la baie, covoare scoase, totul pentru siguranța ei. Irina s-a plâns că nu mai avem timp pentru noi.

— Vlad, nu poți salva pe toată lumea! Și noi avem nevoie de tine!

Dar cum să aleg? Cum să împac totul?

Într-o noapte, stând lângă patul mamei care nu putea dormi de durere, m-am gândit: oare câți dintre noi suntem pregătiți pentru momentul când părinții devin copiii noștri? Oare câți știm ce să facem când lumea noastră se prăbușește într-un singur mesaj?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu vreau să mai las niciodată pe „mâine” ceea ce contează azi.

Voi cum ați reacționa dacă ați primi un astfel de mesaj? Suntem vreodată pregătiți să ne vedem părinții slabi și neajutorați?