Între Ziduri și Inimi: Povestea unei Mame în Căutarea Locului Său

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! am izbucnit, vocea mea răsunând peste sunetul bormașinii care sfâșia liniștea dimineții. Sorin, cu mâinile pline de praf și ochii fixați în podea, a ridicat din umeri.

— Lisa, era momentul. Am găsit echipa, am negociat prețul. Dacă mai stăteam, nu mai făceam nimic nici la anul.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar despre renovare. Era despre faptul că nu mai eram parte din deciziile importante. Casa noastră, cu pereții ei galbeni și mobila veche de la mama, era singurul loc unde mă simțeam în siguranță. Acum, totul părea să se destrame sub ochii mei.

Vlad, fiul nostru de șaptesprezece ani, a intrat în sufragerie cu căștile pe urechi. S-a oprit când m-a văzut plângând.

— Ce s-a întâmplat?

— Tatăl tău a început renovarea fără să mă întrebe nimic, am spus printre lacrimi.

Vlad s-a uitat la Sorin, apoi la mine. A oftat și a ieșit fără un cuvânt. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Zilele următoare au fost un coșmar. Muncitorii intrau și ieșeau, lăsând urme de noroi pe covorul pe care îl primisem de la bunica. Mirosul de vopsea îmi dădea dureri de cap. Sorin era tot timpul ocupat cu telefoane și discuții despre materiale. Vlad dispărea la prieteni sau se închidea în camera lui.

Într-o seară, după ce muncitorii au plecat, am găsit o fotografie veche sub o grămadă de reviste: eu, Sorin și Vlad la mare, zâmbind larg. Am simțit un nod în gât. Unde dispăruse familia aceea?

Am încercat să vorbesc cu Sorin.

— Simt că nu mai contez pentru voi… pentru tine, am spus încet.

Sorin s-a uitat la mine obosit.

— Lisa, fac asta pentru noi. Să avem o casă frumoasă, să nu ne mai fie rușine când vine cineva în vizită.

— Dar dacă nu mai suntem noi în casa asta? Dacă ne pierdem pe drum?

A tăcut. Am știut că nu avea răspuns.

Într-o după-amiază ploioasă, Vlad a venit acasă mai devreme. L-am găsit în bucătărie, privind pe geam.

— Vlad, putem vorbi?

A dat din cap.

— Ți-e greu cu tot haosul ăsta?

A ridicat din umeri.

— Nu-mi place că vă certați tot timpul. Parcă nu mai suntem familie.

M-am apropiat de el și i-am pus mâna pe umăr.

— Știi… când erai mic și ploua afară, făceam corturi din pături și stăteam toți trei la povești. Ți-ar plăcea să facem asta din nou?

A zâmbit timid.

— Poate…

În seara aceea am adunat câteva pături și perne în sufragerie, printre cutii și scule. L-am chemat pe Sorin și pe Vlad. La început au protestat, dar apoi s-au așezat lângă mine. Am povestit despre vacanțe vechi, despre prostiile lui Vlad de la grădiniță, despre cum ne-am cunoscut eu și Sorin la facultate.

Pentru prima dată după mult timp am râs împreună. Am simțit că zidurile casei nu mai apăsau atât de greu pe sufletul meu.

A doua zi dimineață, Sorin m-a luat deoparte.

— Îmi pare rău că nu te-am întrebat. M-am lăsat dus de val… Am vrut să fac ceva bun pentru noi, dar cred că am uitat ce e cu adevărat important.

L-am privit lung. Poate că nu era prea târziu să reparăm ce se stricase între noi.

Renovarea a continuat, dar am început să luăm deciziile împreună. Am ales culoarea pereților cu Vlad, am păstrat câteva piese vechi care aveau valoare sentimentală pentru mine. Casa a prins viață din nou — nu doar prin vopsea proaspătă sau parchet nou, ci prin râsete și discuții sincere.

La finalul lucrărilor, ne-am strâns toți trei în sufrageria renovată. Vlad a scos fotografia veche și a pus-o pe raftul cel nou.

— Să nu uităm cine suntem, a spus el încet.

M-am uitat la familia mea și am simțit o liniște pe care nu o mai trăisem de mult.

Mă întreb acum: câți dintre noi uităm să ne ascultăm unii pe alții atunci când viața ne împinge de la spate? Oare cât valorează o casă frumoasă dacă nu e plină de iubire și înțelegere?