De ce nu pot fi ca ea? Povestea unei iubiri încercate de comparații și așteptări nerealiste

— Ioana, nu înțeleg de ce nu poți fi ca Alina! Ea se înțelegea perfect cu mama… De ce trebuie să fie mereu scandal?

Cuvintele lui Radu mi-au tăiat respirația. Stăteam în bucătăria noastră mică din Militari, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era a treia oară luna asta când îmi arunca în față comparația cu fosta lui soție. Alina, femeia perfectă, după cum reieșea din fiecare discuție tensionată dintre noi. Alina, care îi făcea mamei lui sarmale și îi călca hainele. Alina, care nu ridica niciodată vocea și zâmbea mereu, chiar și când soacra îi critica felul în care gătește sau își crește copilul.

— Radu, nu sunt Alina! Și nici nu vreau să fiu! am izbucnit, vocea tremurându-mi de furie și neputință.

El a oftat, s-a ridicat de la masă și a început să se plimbe prin cameră, nervos.

— Dar măcar ai putea încerca să nu te cerți cu mama la fiecare vizită! Ce e atât de greu?

Mi-am mușcat buza. Îmi venea să țip. Să-i spun că mama lui nu mă acceptase niciodată cu adevărat. Că încă de la început, când am intrat în casa lor, m-a privit ca pe o intrusă. Că orice făceam era greșit: dacă găteam, nu era ca la ea acasă; dacă făceam curat, nu era destul de bine; dacă îi aduceam flori, spunea că are alergie. Dar Radu nu vedea nimic din toate astea. Pentru el, problema eram eu.

— Știi ce mi-a spus azi mama ta? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Ce?

— Că nu sunt femeie adevărată dacă nu știu să fac cozonaci ca ea. Că poate ar fi trebuit să rămâi cu Alina, că ea știa să facă totul perfect.

Radu a dat din mână a lehamite.

— Exagerezi. Mama e bătrână, are gura mare, dar nu trebuie să o iei personal.

— Nu exagerez! Nu vezi că mă doare? Nu vezi că mă simt mereu comparată și niciodată suficient de bună?

A tăcut. S-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o problemă de matematică prea complicată pentru el. Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon, în frigul serii de martie, și am plâns în tăcere.

M-am gândit la începuturile noastre. Cum m-a cucerit Radu cu zâmbetul lui cald și promisiunea unei vieți noi după divorțul dureros prin care trecuse. Cum mi-a spus că vrea să lase trecutul în urmă. Dar trecutul nu plecase nicăieri. Era prezent la fiecare masă de duminică, la fiecare aniversare, la fiecare discuție despre viitor.

Prima dată când am cunoscut-o pe soacra mea, m-a privit de sus până jos și mi-a spus:

— Sper că știi să gătești, că Radu e obișnuit cu mâncare bună.

Am zâmbit timid și i-am spus că mă descurc. Dar orice făceam era criticat. Odată am ars puțin friptura și a spus:

— Alina nu făcea niciodată așa ceva.

Am încercat să mă apropii de ea. I-am dus flori de ziua ei — le-a pus într-un colț și a uitat de ele. I-am cumpărat un șal frumos — l-a dat vecinei. Am mers cu Radu la țară să o ajutăm la cules de prune — mi-a spus că țin coșul greșit.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu ea, am izbucnit în fața lui Radu:

— De ce trebuie să mă compari mereu cu Alina? De ce nu poți vedea cine sunt eu?

El a ridicat din umeri:

— Pentru că ea se descurca mai bine cu mama. Nu aveam problemele astea.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Dacă nu cumva ar trebui să renunț la orgoliu și să accept totul fără să comentez, doar ca să fie liniște în casă.

Dar apoi mi-am amintit cine sunt. Cum am crescut într-o familie unde mama mea a fost mereu umilită de soacră și a tăcut din gură toată viața. Cum mi-am promis că eu nu voi fi niciodată așa.

Într-o seară, după încă o vizită tensionată la soacră-mea, am stat pe marginea patului și i-am spus lui Radu:

— Dacă vrei o soție care să tacă și să înghită orice umilință doar ca să fie pace cu mama ta, atunci ai greșit persoana. Eu nu pot fi ca Alina. Eu vreau respect.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate ai dreptate… Dar nu știu cum să fac altfel.

Am simțit pentru prima dată o fărâmă de speranță. Poate că nu eram eu nebuna. Poate că și el începea să vadă cât rău poate face comparația asta continuă.

Dar lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Au urmat luni întregi de discuții, certuri, împăcări. Am mers la consiliere de cuplu — el a acceptat greu, dar până la urmă a venit. Am început să punem limite clare între noi și familia lui. Să spunem „nu” atunci când vizitele deveneau prea dese sau prea toxice.

Mama lui n-a acceptat niciodată schimbarea. A continuat să mă critice pe la spate, să-i spună lui Radu că „nu sunt femeie de casă”. Dar eu am învățat să nu mai pun totul la suflet. Să-mi văd valoarea chiar dacă alții refuzau s-o vadă.

Acum, după trei ani de căsnicie și multe lacrimi vărsate pe ascuns, încă mai lupt cu fantomele trecutului. Încerc să construiesc o relație sănătoasă cu Radu, bazată pe respect reciproc și comunicare sinceră. Uneori reușim, alteori ne împiedicăm din nou în comparații dureroase.

Dar știu un lucru: nu voi mai fi niciodată o preș pentru nimeni. Nici pentru soacră-mea, nici pentru soțul meu, nici pentru trecutul lor idealizat.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi suntem forțate să ne pierdem identitatea doar ca să fim „pe plac” familiei soțului? Oare chiar merită liniștea asta falsă prețul demnității noastre?