Ultimul Pariu al Dragostei: Povestea Mea la Șaptezeci și Cinci de Ani

— Tată, nu pot să cred că faci asta! Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsuna prin bucătăria mică, cu pereți galbeni, unde abia mai încăpeam toți. Era seară, iar afară ploua mocănește, picurii izbeau geamul ca niște reproșuri. Stăteam la masă, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercând să găsesc cuvintele potrivite.

— Ioana, nu e vorba că vreau să vă rănesc… Am nevoie de cineva lângă mine. Nu mai pot să trăiesc singur, am spus încet, evitând privirea ei tăioasă.

— Dar pe noi ne-ai întrebat? Pe mama ai uitat-o așa repede? s-a răstit Mihai, băiatul meu cel mic, cu ochii umezi de furie.

Am simțit cum inima mi se strânge. Nu era prima dată când discutam despre asta, dar de fiecare dată era mai greu. După ce Maria, soția mea timp de cincizeci de ani, s-a stins acum doi ani, casa s-a umplut de tăcere și umbre. Copiii veneau rar, fiecare cu viața lui. Singurătatea mă apăsa ca o piatră rece pe piept.

Apoi am cunoscut-o pe Elena la piață. Avea părul alb ca neaua și râdea din orice. M-a invitat la o cafea și am simțit că trăiesc din nou. Ne-am plimbat prin parc, am vorbit ore întregi despre tinerețile noastre, despre doruri și regrete. Pentru prima dată după mult timp, nu mă mai simțeam invizibil.

Când le-am spus copiilor că vreau să mă recăsătoresc, au izbucnit scandalurile. Ioana a refuzat să mai vorbească cu mine o vreme. Mihai mi-a spus că nu va veni la nuntă. Nici măcar nepoții nu m-au mai vizitat. M-am trezit prins între două lumi: una veche, plină de amintiri și așteptări, și una nouă, în care speram să găsesc liniștea.

— Tata, nu înțelegi că femeia asta vrea doar banii tăi? m-a acuzat Ioana într-o zi, când a venit să-și ia câteva lucruri din pod.

— Elena nu e așa… Am nevoie de cineva care să mă asculte, să-mi fie aproape. Voi aveți viețile voastre…

— Noi suntem familia ta! a țipat ea, trântind ușa.

Nunta a fost mică. Doar câțiva prieteni vechi și rudele Elenei. Am simțit un gol imens când am văzut scaunele goale unde ar fi trebuit să stea copiii mei. Elena mi-a strâns mâna și mi-a șoptit: „Suntem noi doi acum.” Dar bucuria era umbrită de lipsa celor dragi.

Primele luni au fost liniștite. Elena gătea supa preferată a Mariei fără să știe, iar eu îi povesteam despre copiii mei ca și cum ar fi fost încă aproape. Dar fiecare telefon care nu suna, fiecare sărbătoare petrecută doar în doi mă făcea să mă întreb dacă am ales corect.

Într-o zi, Mihai a venit pe neașteptate. Era palid și obosit.

— Am nevoie de certificatul de naștere pentru niște acte… a spus sec.

L-am invitat la masă. Elena a încercat să fie amabilă, dar Mihai abia i-a răspuns. După ce a plecat, am găsit pe masă o fotografie veche cu toți patru la mare. Am plâns în tăcere.

Elena m-a îmbrățișat.

— Poate timpul va vindeca… mi-a spus ea blând.

Dar timpul trecea și copiii mei se îndepărtau tot mai mult. Prietenii mă întrebau dacă merită să pierd totul pentru o ultimă șansă la fericire. Uneori îi uram pentru că nu înțelegeau cât de greu e să fii singur la bătrânețe.

În Ajunul Crăciunului am pus masa pentru patru persoane, sperând că poate vor veni. Dar au trecut doar vecinii cu colindul. Am stat cu Elena la lumina bradului și am povestit despre copilăriile noastre. Dar în sufletul meu era o iarnă grea.

Acum, la aproape optzeci de ani, privesc pozele copiilor mei pe perete și mă întreb: oare dragostea târzie merită prețul singurătății? Sau am greșit alegând inima în locul sângelui?

Poate că nu există răspunsuri simple la întrebările astea… Voi ce ați fi făcut în locul meu?