Când Destinul Îți Frânge Aripile: Povestea Mea și a Ioanei

— Nu te grăbi, Mihai! Ai grijă la curbă! vocea Ioanei răsuna în urechile mele, amestecată cu ploaia care bătea în geamurile Daciei noastre vechi. Era noiembrie, iar drumul spre casa părinților mei din Bacău era plin de gropi și frunze ude. Mâinile îmi tremurau pe volan, dar nu voiam să par slab în fața ei. Ioana era mereu curajoasă, mereu cu zâmbetul pe buze, chiar și când viața ne dădea palme.

— Stai liniștită, iubito, am totul sub control, am încercat să glumesc, dar vocea mi-a ieșit stinsă.

Nu știam atunci că acea secundă de neatenție avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna. Un far orbitor, o frână bruscă, un zgomot asurzitor și apoi liniște. Liniște adâncă, apăsătoare. Când m-am trezit, totul era alb. O asistentă cu ochi obosiți îmi spunea ceva despre noroc și despre faptul că sunt viu. Dar Ioana? Unde era Ioana?

Am urlat numele ei până când mi-au amorțit buzele. Apoi am văzut-o: întinsă pe un pat de spital, cu fața palidă și ochii pierduți în tavan. Nu putea să-și miște picioarele. Doctorul mi-a spus-o sec, fără menajamente: „Paraplegie. Va rămâne așa toată viața.”

Din acel moment, totul s-a schimbat. Visurile noastre — casa mică din satul bunicilor, copiii pe care îi plănuiam, excursiile la munte — s-au transformat în drumuri la spital, ședințe de recuperare și nopți nedormite. Mama Ioanei mă privea cu ură ascunsă; tata ei nu-mi mai vorbea deloc. „Dacă nu ai fi condus tu…”, șoptea ea uneori printre dinți, iar eu simțeam cum mă sufoc de vinovăție.

Ioana încerca să fie puternică pentru mine. „Nu e vina ta, Mihai”, îmi spunea, dar ochii ei trădau adevărul: era furioasă, tristă și pierdută. Prietenii noștri au început să dispară unul câte unul. La început veneau cu flori și vorbe bune, apoi telefoanele s-au rărit și am rămas doar noi doi, în apartamentul mic din cartierul Tătărași.

Într-o seară, după ce am schimbat pansamentele de la escare și am aranjat pernele sub spatele ei, Ioana a izbucnit:

— Nu mai pot, Mihai! Nu vreau să trăiesc așa! Nu vreau să fiu o povară!

M-am prăbușit lângă patul ei și am plâns ca un copil. Nu știam ce să-i spun. Îmi doream să pot da timpul înapoi, să fiu mai atent, să nu urcăm niciodată în mașina aia blestemată.

Lunile au trecut greu. Am renunțat la jobul meu de la fabrica de mobilă ca să pot avea grijă de ea. Banii s-au terminat repede. Am început să vând lucruri din casă: televizorul, bicicleta mea veche, chiar și verighetele noastre — nu le-am mai putut privi fără să simt un nod în gât.

Într-o zi, mama mea a venit la noi cu o supă caldă și cu ochii roșii de plâns:

— Mihai, nu poți continua așa la nesfârșit! Ești tânăr… poate ar trebui să te gândești și la tine.

Am simțit cum mă arde rușinea. Cum să o las pe Ioana? Cum să-mi trădez promisiunea făcută în fața lui Dumnezeu?

Ioana a început să se izoleze tot mai mult. Nu mai voia să vadă pe nimeni. Refuza vizitele prietenilor mei rămași sau ale surorii ei. Într-o noapte am găsit-o plângând înfundat:

— Dacă m-ai iubi cu adevărat, m-ai lăsa să plec…

Am început să mă gândesc serios la ce ar trebui să fac. Sufeream amândoi — eu de vinovăție și neputință, ea de durere și pierdere. Într-o zi am ieșit pe balcon și am privit orașul cenușiu sub ploaie. Mi-am amintit de serile când visam împreună la viitorul nostru.

— Ce rost mai are totul? m-am întrebat cu voce tare.

Într-o dimineață, Ioana mi-a spus calm:

— Vreau să merg la centru de recuperare din Cluj. Poate acolo voi găsi ceva pentru mine… sau măcar o speranță.

Am vândut mașina rămasă și am făcut rost de bani pentru drum și primele luni de tratament. Am dus-o acolo cu inima frântă. Când am plecat din salonul ei, m-a privit lung:

— Poate că trebuie să învățăm să trăim separat… Poate că așa e mai bine pentru amândoi.

Am mers pe jos până la gară și am plâns ca un copil. M-am simțit golit de sens, ca și cum tot ce iubisem vreodată fusese luat de un destin crud.

Au trecut doi ani de atunci. Ioana încă e la Cluj; uneori îmi scrie mesaje scurte: „Sunt bine”, „Azi am pictat ceva”, „Am cunoscut o fată ca mine”. Eu m-am angajat ca tâmplar într-un atelier mic din Iași. Încerc să merg mai departe, dar uneori mă trezesc noaptea cu imaginea ochilor ei triști.

Mă întreb adesea: cât poate duce un om înainte să cedeze? E vina mea că am sperat prea mult? Sau e doar viața care nu ține cont de planurile noastre?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar încă mă întreb: dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?