Între două iubiri și un regret care nu se stinge

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Glasul Irinei răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îi tremurau, iar ochii ei, altădată calzi, mă priveau acum ca pe un străin. Era noiembrie, ploua mărunt afară, iar în mine se dădea o furtună mult mai mare.

Am întâlnit-o pe Irina în anul doi de facultate, la o coadă la xerox. Avea părul prins într-o coadă dezordonată și râdea cu poftă la o glumă spusă de colega ei. Am știut atunci că vreau să fiu lângă ea. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră de la etajul patru, cu pereți subțiri și calorifere care abia încălzeau. Ne-am împărțit banii de chirie, pâinea și visele. După absolvire, ne-am căsătorit într-o sală mică de la Casa Căsătoriilor din sectorul 4. Nu aveam nimic, dar eram fericiți.

Anii au trecut greu. Eu am muncit ca un nebun să pun pe picioare o firmă de IT, iar Irina lucra la o grădiniță, aducând acasă povești despre copii și salarii mici. Seara, ne întâlneam obosiți pe canapea și visam la vacanțe pe care nu ni le permiteam. Dar eram împreună. Ea mă susținea mereu, chiar și când veneam acasă târziu sau uitam să-i spun „te iubesc”.

Totul s-a schimbat când am cunoscut-o pe Alina la o conferință. Era ambițioasă, sigură pe ea, cu un zâmbet care promitea altceva decât liniștea Irinei. M-a atras ca un magnet. La început am crezut că e doar o prietenie, dar mesajele s-au transformat în întâlniri secrete și minciuni spuse acasă. M-am convins că merit mai mult, că viața mea trebuie să fie altfel.

Într-o seară ploioasă, i-am spus Irinei că plec. Nu am avut curaj să-i spun adevărul; i-am spus doar că nu mai sunt fericit. Ea a plâns în tăcere, apoi mi-a spus: „Dacă asta vrei, Vlad, nu te pot opri.” Am plecat cu două valize și un gol imens în suflet.

Viața cu Alina a fost la început ca un vis: restaurante scumpe, vacanțe la munte, planuri mari. Dar repede am descoperit că nu era dragoste, ci doar dorință de nou și de validare. Alina era mereu nemulțumită: voia mai mult, mai repede, mai scump. Nu-i păsa de trecutul meu sau de rănile mele. Într-o zi mi-a spus direct:

— Vlad, dacă nu poți ține pasul cu mine, poate ar trebui să ne vedem fiecare de drum.

Atunci am realizat cât de mult pierdusem. Am încercat să mă întorc la Irina. Am sunat-o de zeci de ori; nu mi-a răspuns. I-am scris scrisori lungi în care îmi ceream iertare. Într-o zi m-am dus la grădiniță și am așteptat-o la poartă.

— Irina, te rog… doar ascultă-mă!

M-a privit rece:

— Vlad, nu mai am nimic să-ți spun. Ai ales deja.

— Am greșit! N-am știut ce fac…

— Ai știut foarte bine ce faci. Acum suportă consecințele.

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas acolo, în ploaie, simțindu-mă mai singur ca niciodată.

Părinții mei m-au certat aspru când au aflat ce am făcut:

— Cum ai putut s-o rănești așa pe Irina? E ca o fiică pentru noi! Mama plângea la telefon, iar tata nici nu voia să vorbească cu mine.

Prietenii comuni au ales partea ei. Eu am rămas cu Alina doar câteva luni; apoi ea a dispărut din viața mea la fel de repede cum apăruse.

Am încercat să-mi reconstruiesc viața: m-am aruncat în muncă, am ieșit cu alte femei, dar nimic nu umplea golul lăsat de Irina. În fiecare seară mă gândeam la ea: oare e bine? Oare a găsit pe altcineva? Oare mă urăște?

Într-o zi am primit un mesaj scurt: „Te rog să nu mă mai cauți.” Atunci am știut că totul s-a terminat pentru totdeauna.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să merg mai departe, dar regretul mă urmărește ca o umbră. M-am schimbat: nu mai cred în povești ușoare și nu mai caut scurtături spre fericire. Îmi văd părinții din ce în ce mai rar; mama încă oftează când mă vede singur la masă de Paște.

Uneori mă întreb dacă există iertare pentru cei ca mine sau dacă unele greșeli chiar nu pot fi reparate niciodată. Ce aș fi făcut dacă aș fi avut curajul să rămân? Voi ce ați fi făcut în locul meu?