„Am ales să divorțez la 60 de ani. Vreau să trăiesc pentru mine.”

— Mamă, tu chiar vorbești serios? Nu pot să cred! Ai stat cu tata patruzeci de ani și acum vrei să-l lași?
Vocea Ilincăi, fiica mea cea mare, răsună ca un ecou în bucătăria mică, plină de miros de cafea și pâine prăjită. Mâinile îmi tremură ușor pe cana de ceai, dar mă forțez să-i susțin privirea.
— Da, Ilinca. Sunt obosită. Nu mai pot.
O văd cum se uită la mine, cu ochii mari, aproape speriați. Nu mă recunoaște. Poate nici eu nu mă mai recunosc. Dar adevărul e că m-am pierdut de mult timp.

Am crescut două fete, Ilinca și Raluca, aproape singură. Soțul meu, Doru, a fost mereu „bărbatul casei”, dar doar cu numele. El aducea banii, eu făceam restul: curățenie, gătit, cumpărături, teme cu fetele, nopți nedormite când erau bolnave. La început nu mi s-a părut nedrept. Așa era peste tot în satul nostru din Buzău. Femeia ținea casa, bărbatul venea obosit de la muncă și se așeza la masă. Dar anii au trecut și eu am început să simt că mă sufoc.

Când fetele au crescut și au plecat la facultate în București, am rămas singură cu Doru într-o casă prea mare și prea tăcută. El venea acasă, mânca, se uita la televizor și adormea pe canapea. Niciodată nu m-a întrebat dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ajutor. Când i-am spus prima dată că mă doare spatele și nu mai pot căra sacii de cartofi din beci, a râs: „Ești femeie zdravănă, Lidia! Ce te plângi?”

Am tăcut. Am tăcut ani întregi. Am strâns în mine fiecare dezamăgire: când am făcut febră și tot eu am spălat vasele; când mi-a uitat ziua de naștere; când mi-a spus că „nu-i treaba bărbatului să dea cu mopul”. M-am mințit că e normal, că așa e la noi.

Dar anul trecut am avut un accident stupid: am alunecat pe scări și mi-am rupt mâna dreaptă. Trei săptămâni cu ghips. Doru a fost complet depășit: nu știa unde țin detergentul, nu știa să facă o supă simplă, nu știa nici măcar să pună rufe la spălat. În loc să mă ajute, s-a enervat că nu are cine-i găti și a început să comande pizza sau să mănânce conserve.

Într-o seară, după ce am plâns în baie ca un copil neajutorat, m-am uitat în oglindă și mi-am spus: „Lidia, dacă nu faci ceva acum, așa o să mori: obosită și invizibilă.”

Când mi-am revenit cât de cât, am început să vorbesc cu Ilinca la telefon despre ce simt. Ea încerca să mă liniștească:
— Mamă, poate tata nu știe cum să-ți arate că-i pasă… Poate trebuie să-i explici mai clar.
— I-am explicat toată viața! Nu vrea să audă!

Adevărul e că Doru nu vrea să schimbe nimic. Pentru el, eu sunt parte din mobilier: mereu acolo, mereu disponibilă. Dar eu nu mai vreau să fiu invizibilă.

Într-o zi de aprilie, după o ceartă stupidă despre cine duce gunoiul (evident, tot eu), am luat hotărârea: divorțez. Am sunat-o pe Raluca:
— Mamă… tu glumești? La vârsta asta? Ce-o să zică lumea?
— Să zică ce vrea! Eu vreau să trăiesc!

A urmat iadul: Doru a urlat la mine că sunt nebună, că îl fac de râs în sat. Sora mea m-a certat că „nu se face așa ceva după o viață împreună”. Vecinele au început să mă ocolească sau să mă privească pe furiș.

Dar pentru prima dată în viață m-am simțit vie. Am început să ies la plimbare prin parc fără să mă grăbesc acasă. Am mers la bibliotecă și am citit romane pe care le-am visat mereu. Mi-am făcut prietene noi la clubul pensionarilor din oraș. Am început chiar să pictez — ceva ce nu mi-am permis niciodată.

Ilinca încă nu mă înțelege complet:
— Mamă… dar dacă te răzgândești? Dacă o să-ți fie dor?
— Mi-e dor de cine eram eu înainte să mă pierd în grija pentru toți ceilalți.

Doru a încercat să mă convingă să rămân: promisiuni goale, flori cumpărate din benzinărie, vorbe dulci pe care nu le-a spus niciodată înainte. Dar era prea târziu.

Acum stau singură într-un apartament mic din oraș. Uneori mi-e frică — frică de singurătate, frică de viitor. Dar când deschid geamul dimineața și simt aerul rece pe față, știu că am făcut ce trebuia.

Multe femei din generația mea tac și rabdă din rușine sau din teamă. Eu am ales altceva. Poate că lumea mă judecă, poate că fetele mele încă speră să mă răzgândesc… Dar eu vreau să trăiesc pentru mine.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine mai există în România? Câte au curajul să spună „ajunge”? Oare chiar trebuie să ne sacrificăm toată viața pentru ceilalți? Voi ce credeți?