Între două lumi: Povestea unei bunici care nu-și găsește locul

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojind pe la colțuri. Era trecut de miezul nopții, dar niciunul dintre noi nu avea somn. Eu stăteam la masă, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, iar el se plimba nervos prin cameră, ca un leu în cușcă.

— Radu, gândește-te la Vlad. E copilul tău! — am încercat să-l liniștesc, dar privirea lui era pierdută, undeva departe, poate la anii când era și el copil și eu îi citeam povești înainte de culcare.

— Nu mai pot cu Irina! Nu vezi cum țipă la mine? Cum mă face prost în fața copilului? — a izbucnit el din nou, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Irina… nora mea cu ochi verzi și păr scurt, mereu aprinsă, mereu gata să răspundă. O iubisem ca pe o fiică, dar între noi se ridicase un zid de reproșuri nespuse.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Irina în fața blocului, cu ochii umflați de plâns și cu Vlad strâns la piept. — Maria, nu mai pot nici eu. Radu nu mă ascultă, nu mă respectă. Ce fel de viață e asta pentru Vlad? — mi-a spus printre suspine. Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras instinctiv înapoi. Am simțit atunci că nu mai sunt mama care poate repara totul cu o îmbrățișare.

Divorțul a venit repede, ca o furtună de vară. Avocați, certuri, uși trântite. Vlad, la doar șapte ani, a început să facă pipi noaptea și să vorbească singur cu jucăriile. Într-o seară l-am găsit ascuns sub masă, cu un ursuleț strâns la piept.

— Bunico, tu mă mai iubești dacă mami și tati nu mai stau împreună? — m-a întrebat cu o voce subțire.

— Te iubesc mai mult decât orice pe lume, puiule! — i-am șoptit printre lacrimi.

Dar adevărul era că nu știam cum să-l ajut. Radu s-a mutat la o garsonieră în Militari, Irina a rămas în apartamentul nostru din Drumul Taberei. Fiecare voia custodia lui Vlad, dar niciunul nu părea dispus să facă vreun compromis. Eu eram prinsă la mijloc: Radu îmi cerea să-l susțin pe el, Irina mă ruga să am grijă de Vlad când ea lucra peste program.

Într-o duminică, când Vlad trebuia să plece la tatăl lui pentru weekend, a izbucnit scandalul. Irina a venit val-vârtej pe ușă:

— Maria, nu-l las la Radu! Nu vreau să-l vadă cu femeia aia nouă! — a țipat ea.

Radu a apărut la câteva minute după ea:

— E și copilul meu! Ai uitat că ai și tu un amant? — a urlat el.

Vlad s-a ascuns după mine, tremurând ca o frunză. M-am simțit mică și neputincioasă. Am ridicat vocea pentru prima dată:

— Ajunge! Nu vedeți că îl distrugeți pe copilul ăsta?

S-au oprit amândoi și s-au uitat la mine ca la un străin. Pentru o clipă am simțit că am pierdut tot: fiu, noră, nepot.

Au urmat luni de zile de tăcere rece. Vlad venea la mine din ce în ce mai des. Îl luam de la școală, îi făceam supa preferată cu tăiței de casă și încercam să-i smulg un zâmbet.

Într-o zi m-a întrebat:

— Bunico, dacă mami și tati nu mă vor, eu unde mă duc?

Am simțit că mi se rupe sufletul. Ce puteam să-i spun? Că părinții lui sunt prea ocupați cu războiul lor ca să-l vadă pe el? Că eu sunt bătrână și nu știu cât timp voi mai fi aici?

Am încercat să vorbesc cu Radu și Irina separat. Le-am spus că Vlad are nevoie de amândoi, că trebuie să lase orgoliile deoparte. Dar fiecare avea dreptatea lui și niciunul nu voia să cedeze.

Într-o seară târzie, după ce Vlad adormise lângă mine în patul mic din camera copilului, m-am uitat la el și mi-am amintit de Radu mic: aceiași ochi mari și speriați. Am plâns încet, fără zgomot, ca să nu-l trezesc.

A doua zi am decis să merg la Protecția Copilului. Poate că era un gest disperat sau poate doar ultima mea speranță că cineva îi va face pe Radu și Irina să vadă cât rău îi fac lui Vlad.

Funcționara m-a privit cu milă:

— Doamnă Maria, din păcate sunt multe cazuri ca al dumneavoastră. Copiii ajung victimele divorțurilor urâte… V-ați gândit să cereți dumneavoastră custodia?

M-am blocat. Eu? Să-mi cresc nepotul ca pe propriul copil? Aveam 62 de ani și inima mea bătea deja prea repede la fiecare urcare pe scări.

În acea seară i-am adunat pe toți trei la masă: Radu, Irina și Vlad. Am vorbit deschis despre frică, despre vinovăție și despre dragostea care ar trebui să ne țină împreună chiar dacă nu mai suntem o familie perfectă.

— Vlad are nevoie de voi amândoi. Dacă nu puteți fi împreună pentru voi, fiți împreună pentru el! — le-am spus printre lacrimi.

Nu știu dacă i-am convins sau dacă doar i-am făcut să se simtă vinovați pentru câteva clipe. Dar în acea seară Vlad a dormit liniștit pentru prima dată după multe luni.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare câte familii din România trăiesc aceeași dramă? Oare când vom învăța să ne ascultăm copiii înainte să fie prea târziu?