Între două focuri: Povestea unei familii la răscruce

— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mama stătea la masă, cu ochii pierduți în ceașca ei, iar eu, prins între ele, simțeam cum mă sufoc.

Nu sunt omul conflictelor. Am crescut într-o familie unde tata ridica vocea doar când era meci la televizor, iar mama făcea totul să nu deranjeze pe nimeni. Poate tocmai de aceea, când mama a venit la noi după divorț, am crezut că pot gestiona situația. Că pot fi puntea dintre trecutul ei și prezentul meu. Dar m-am înșelat amarnic.

Mama a venit cu două valize și o privire pierdută. Tata o lăsase pentru o femeie mai tânără, iar ea nu avea nici bani, nici curaj să înceapă de la zero. Am primit-o fără să stau pe gânduri. Ioana, soția mea, a zis că e normal să ajutăm. Dar normalul s-a transformat repede în povară.

— Nu e vina mea că nu se descurcă! — mi-a spus Ioana într-o seară, când mama plângea încet în camera de oaspeți. — Dar nici nu pot să trăiesc cu cineva care stă toată ziua și se plânge!

Mama nu ieșea din casă. Își găsea scuze: ba că nu are haine potrivite, ba că nu vrea să deranjeze. Îi aduceam mâncare la pat uneori, ca unui copil bolnav. Ioana se închidea în dormitor și vorbea la telefon cu sora ei, șoptind lucruri pe care le auzeam totuși: „Nu mai suport… Parcă nu mai e casa noastră!”

Într-o duminică, când am încercat să luăm masa împreună, mama a început să povestească despre tata, despre cum „nu era chiar așa rău”, despre cum „poate ar fi trebuit să tacă mai mult”. Ioana a lăsat furculița jos și s-a ridicat brusc:

— Vlad, eu nu pot să ascult asta! Nu pot! — și a ieșit trântind ușa.

Am rămas cu mama, care se uita la mine ca un copil pedepsit. Am simțit un val de furie și neputință. De ce trebuie să aleg? De ce trebuie să fiu mereu cel care repară?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Ioana a început să doarmă pe canapea. Vorbeam doar despre facturi și cumpărături. Mama încerca să fie invizibilă, dar prezența ei apăsa ca o piatră pe pieptul nostru.

Într-o zi, când m-am întors de la serviciu, le-am găsit certându-se:

— Nu ești mama mea! Nu ai dreptul să-mi spui ce să fac în casa mea! — striga Ioana.
— Dar nici tu nu știi ce înseamnă să pierzi totul! — răspundea mama printre lacrimi.

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe balcon și am plâns pentru prima dată după mulți ani. M-am simțit slab, vinovat, furios pe toți și pe mine însumi.

În zilele următoare, Ioana mi-a dat un ultimatum:

— Ori găsești o soluție pentru mama ta, ori eu plec! Nu mai pot trăi așa!

Am încercat să vorbesc cu mama despre un azil sau despre o chirie mică. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Vlad… tu chiar vrei să mă dai afară? După tot ce am făcut pentru tine?

Nu am avut curajul să-i spun că nu mai pot. Că mă simt captiv între două femei pe care le iubesc în feluri diferite și care mă trag fiecare spre prăpastia ei.

Într-o seară ploioasă, Ioana și-a făcut bagajele. M-a privit lung:

— Să nu crezi că ești un om rău. Dar uneori trebuie să alegem pe cine rănim mai puțin.

A plecat fără să se uite înapoi. Mama a venit la mine și m-a îmbrățișat strâns, dar îmbrățișarea ei era rece, plină de teamă și vinovăție.

Acum stau singur în bucătărie, între două cești de cafea reci. Mama doarme în camera de oaspeți, iar liniștea casei e apăsătoare.

Mă întreb: oare am făcut bine? Oare familia chiar înseamnă să alegi mereu între loialitate și fericirea ta? Sau poate că uneori nu există soluții bune — doar răni care se vindecă greu…