La micul dejun, soacra mea a spus că nu va mai veni niciodată: Povestea unei case noi și a unui război vechi

— Nu-mi vine să cred că ați ales apartamentul ăsta! E la marginea orașului, nici măcar nu aveți piață aproape! Ce-o să faceți când o să aveți copii? Cine o să vă ajute? Eu sigur nu mai vin aici!

Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria încă mirosind a vopsea proaspătă. Era prima dimineață în casa noastră nouă. Eu, Ana, încercam să-mi ascund zâmbetul în cana de cafea, în timp ce Radu, soțul meu, privea în gol, cu ochii roșii de oboseală după o noapte în care am despachetat cutii până târziu. Visul nostru de a avea un loc doar al nostru părea să se destrame sub greutatea reproșurilor ei.

— Mamă, te rog… E casa noastră. Ne-am dorit asta de ani de zile, am strâns fiecare leu, am făcut compromisuri… Nu poți măcar azi să fii fericită pentru noi?

Viorica a oftat teatral și a început să-și adune lucrurile. „Nu mă simt bine aici. Parcă nici nu ești băiatul meu. De când ai cunoscut-o pe Ana, totul s-a schimbat!”

Acele cuvinte mi-au străpuns inima. Nu era prima dată când le auzeam, dar acum, în casa noastră, sunau mai dureros ca niciodată. M-am ridicat încet și am început să strâng farfuriile. Îmi tremurau mâinile.

— Ana, lasă-le acolo! — a spus Radu încercând să mă liniștească. Dar nu puteam. Simțeam că dacă nu fac ceva cu mâinile mele, o să explodez.

— Mamă, dacă nu-ți place aici, nu te obligă nimeni să vii — a spus Radu cu voce joasă, dar fermă. — Noi suntem fericiți. Asta contează.

Viorica s-a ridicat brusc de pe scaun și a trântit ușa de la intrare. Am rămas în liniște câteva minute. Apoi Radu s-a apropiat de mine și m-a luat în brațe.

— O să fie bine… O să vezi.

Dar nu era bine. În următoarele săptămâni, Viorica nu ne-a mai sunat deloc. Nici măcar când am avut nevoie de ajutor cu mobila sau când am rămas fără apă caldă două zile la rând. Prietenii erau ocupați cu ale lor, iar părinții mei erau la țară, la peste 200 de kilometri distanță. Ne-am descurcat singuri: am montat rafturi stângaci, am cărat saci de ciment pentru balcon și am învățat să reparăm robinete după tutoriale pe YouTube.

Într-o seară ploioasă de vineri, după ce am terminat de instalat internetul și cablul TV (singurele noastre legături cu lumea), Radu s-a prăbușit pe canapea și a izbucnit:

— Crezi că am greșit? Poate trebuia să stăm aproape de ai mei…

M-am uitat la el și am simțit un val de furie și neputință.

— Nu! Am făcut ce trebuia pentru noi! Nu putem trăi mereu după regulile altora!

A doua zi dimineață am primit un mesaj scurt: „Sper că sunteți bine. Să nu uitați că viața nu e doar despre ce vreți voi.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era clar că războiul rece abia începea.

Au urmat luni întregi de tăcere și priviri reci la întâlnirile de familie. La Paște, când am mers la masa mare din apartamentul vechi al socrilor, Viorica abia dacă mi-a adresat două cuvinte. Radu era tot mai tensionat; se certa cu mine din orice fleac: „De ce ai pus farfuriile acolo? De ce nu ai sunat-o pe mama?”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre bani (factura la gaze venise uriașă), am izbucnit:

— Radu, eu nu mai pot! Parcă trăim între două lumi: una în care suntem adulți și una în care trebuie să cerem voie pentru orice!

El s-a uitat la mine lung și a început să plângă. Era prima dată când îl vedeam așa vulnerabil.

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că mama are impresia că tu mi-ai furat viața… Dar eu n-am avut niciodată curajul să-i spun că eu am ales asta!

M-am apropiat încet și l-am luat de mână.

— Poate ar trebui să-i spui…

A doua zi, Radu a sunat-o pe Viorica. Am ascultat conversația din camera alăturată:

— Mamă… vreau să știi că eu am ales să plecăm. Ana nu m-a forțat cu nimic. Vreau să fim o familie normală… Să ne susții sau măcar să ne lași în pace.

A urmat o tăcere lungă.

— Dacă asta vrei… Să nu uiți că sângele apă nu se face!

Au trecut doi ani de atunci. Relația cu Viorica s-a răcit complet. Nu ne-a vizitat niciodată în noua casă. Câteodată mă gândesc dacă n-am greșit undeva — dacă n-ar fi trebuit să încerc mai mult să o fac să se simtă parte din viața noastră. Dar apoi mă uit la Radu cum zâmbește dimineața când bem cafeaua împreună pe balconul nostru mic și știu că am ales corect.

Totuși, uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru liniștea noastră? Și cât din fericirea noastră depinde de aprobarea celor din jur?