Regretul care nu mă lasă să dorm: Povestea unei alegeri greșite

— Nu mai încerca, Vlad. Nu mai are rost, mi-a spus Irina, cu vocea stinsă, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji. Stăteam în genunchi, în pragul apartamentului nostru din Drumul Taberei, cu palmele transpirate și inima bătându-mi nebunește. Îmi simțeam obrajii arși de rușine și ochii încețoșați de disperare. În spatele Irinei, pe hol, îl vedeam pe Radu, fiul nostru de șapte ani, privind speriat la scena pe care niciun copil n-ar trebui s-o vadă vreodată.

Totul a început cu aproape zece ani în urmă, când am cunoscut-o pe Irina la facultate. Eram doi copii naivi, plini de vise și speranțe. Am împărțit o garsonieră mică, am mâncat paste la tigaie și ne-am promis că vom reuși împreună. După ce am terminat facultatea, ne-am căsătorit într-o zi ploioasă de octombrie. Nunta a fost modestă, dar plină de râsete și dansuri până dimineața. Am muncit amândoi din greu: eu la o firmă de construcții, ea ca educatoare la o grădiniță din cartier.

Anii au trecut repede, cu rate la bancă, concedii la mare pe litoralul românesc și certuri mărunte despre bani sau cine spală vasele. Dar dragostea noastră părea de neclintit. Când s-a născut Radu, am simțit că viața noastră e completă. Îmi aduc aminte cum Irina stătea nopțile trează lângă pătuțul lui, iar eu îi promiteam că într-o zi vom avea casa noastră, fără griji.

Apoi a venit tentația. O chema Simona și lucra la firma unde tocmai fusesem promovat. Era frumoasă, sigură pe ea și mereu gata să râdă la glumele mele. La început a fost doar o prietenie nevinovată — sau cel puțin așa mi-am spus. Dar serile târzii la birou s-au transformat în întâlniri la cafenea, apoi în mesaje pe ascuns și, într-o noapte ploioasă, în ceva ce nu mai puteam ascunde.

Irina a aflat într-o zi când am uitat telefonul acasă. N-a țipat, n-a făcut scandal. S-a uitat la mine cu o tristețe care m-a sfâșiat mai tare decât orice ceartă. — Vlad, dacă vrei să pleci, pleacă acum. Dar nu te mai întoarce doar când ți-e greu.

Am plecat. Am crezut că viața cu Simona va fi plină de pasiune și libertate. La început așa a fost: excursii spontane la munte, seri cu vin și muzică tare, promisiuni că totul va fi bine. Dar după câteva luni, am început să simt golul din sufletul meu. Simona nu era Irina. Nu râdea la glumele mele proaste despre politică, nu știa să-mi facă ceai când răceam și nu-l iubea pe Radu ca pe propriul copil.

Într-o seară de decembrie, după ce Simona a plecat nervoasă pentru că uitasem să cumpăr lapte, m-am uitat lung la poza cu Radu de pe telefon. M-a lovit un dor cumplit. Mi-am dat seama că am pierdut tot ce conta cu adevărat pentru o iluzie trecătoare.

Am încercat să mă întorc. Am sunat-o pe Irina de zeci de ori. I-am scris mesaje lungi, i-am lăsat flori la ușă și am stat ore întregi în fața blocului sperând să mă lase să vorbesc cu ea. Într-o seară m-a lăsat să intru. Am căzut în genunchi și am plâns ca un copil.

— Irina, te rog… Nu pot fără voi. Am greșit enorm. Dă-mi o șansă să repar totul!

Ea s-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns:

— Vlad, nu pot să trăiesc mereu cu frica că vei pleca din nou. Radu are nevoie de stabilitate, nu de promisiuni rupte.

Am încercat să-i promit că nu se va mai repeta niciodată. Dar vorbele mele nu mai aveau greutate. În ochii ei eram doar un bărbat care a ales alt drum când familia avea cea mai mare nevoie de el.

Au trecut doi ani de atunci. Irina și-a refăcut viața încet-încet; am auzit că are un nou prieten care îl duce pe Radu la fotbal sâmbăta dimineața. Eu locuiesc singur într-un apartament mic din Militari și mă trezesc adesea noaptea cu gândul la ce am pierdut.

Mama mă sună des și mă întreabă dacă sunt bine. Tata nu-mi vorbește prea mult despre asta; cred că îi e rușine cu mine printre vecini. Prietenii mei s-au împărțit: unii mă judecă aspru, alții spun că „viața merge înainte”. Dar eu știu că unele greșeli nu se pot repara niciodată complet.

Uneori mă gândesc dacă aș fi putut face altfel. Dacă aș fi avut curajul să-i spun Irinei cât de mult o iubesc înainte să fie prea târziu. Dacă aș fi avut răbdare să trec peste rutina care ne sufoca uneori.

Acum trăiesc cu regretul meu ca o povară zilnică. Merg la muncă, zâmbesc politicos colegilor și încerc să par că totul e în regulă. Dar când ajung acasă și dau drumul la televizor doar ca să nu aud liniștea din jurul meu, știu că am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi realizează prea târziu ce contează cu adevărat? Și dacă regretul poate vreodată să vindece ceea ce am distrus cu mâinile noastre?