„De ce nu mai sunt bunica dorită?” – Povestea unei mame care a dăruit totul și a rămas singură

— Maria, te rog, nu mai insista. Cred că ar fi mai bine să ne vedem doar de sărbători, spuse Irina, nora mea, cu vocea rece, fără să mă privească în ochi. Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras brusc perdeaua peste soare. Eram în bucătăria lor, în apartamentul pe care eu îl dădusem cadou cu doar un an în urmă, și mă simțeam ca o musafiră nepoftită.

Nu știu când s-a rupt totul. Poate atunci când am început să vin mai des, să ajut cu fetița lor, să le aduc mâncare gătită sau să le spun că ar trebui să aibă grijă unul de altul. Poate am greșit că am vrut să fiu parte din viața lor. Dar cum să nu vreau? Am crescut singură doi copii, după ce soțul meu, Viorel, ne-a părăsit pentru alta. Aveam 34 de ani atunci, iar copiii mei, Radu și Ana, erau tot universul meu.

Mama m-a ajutat enorm. Fără ea nu aș fi reușit. Ea îi ducea la școală, îi lua, îi hrănea când eu lucram două schimburi la fabrica de confecții. Seara veneam acasă și îi găseam dormind, cu temele făcute și hainele curate. Nu am avut timp pentru mine, nici pentru alt bărbat. Toată viața mea a fost pentru ei.

Când Radu a terminat facultatea și s-a angajat la bancă, am simțit că mi-am îndeplinit menirea. Apoi a cunoscut-o pe Irina. Mi s-a părut drăguță la început – tăcută, dar politicoasă. După nuntă, au stat o vreme cu chirie. Eu strânsesem bani toată viața și moștenisem apartamentul mamei după ce s-a stins. Am decis să le dau lor apartamentul, să aibă un început bun. Am semnat actele cu mâna tremurândă de emoție și bucurie.

La început mă chemau des la ei – să stau cu fetița când mergeau la medic sau la cumpărături. Îmi plăcea să gătesc pentru ei, să le fac plăcinte cu brânză sau ciorbă de perișoare, cum le plăcea copiilor mei când erau mici. Dar încet-încet, Irina a început să mă evite. Nu răspundea la telefon sau îmi spunea că nu e momentul potrivit să vin.

Într-o zi, am venit neanunțată cu o prăjitură caldă. Irina mi-a deschis ușa cu fața întunecată:
— Maria, te rog să ne anunți înainte să vii. Avem și noi nevoie de intimitate.

Am simțit că mă prăbușesc. M-am scuzat și am plecat cu ochii în lacrimi. De atunci am început să mă tem să mai sun sau să vin fără invitație. Radu era mereu ocupat la serviciu și îmi răspundea scurt la telefon:
— Mamă, Irina e obosită, are nevoie de liniște…

Am încercat să vorbesc cu Ana, fiica mea. Ea locuiește în Cluj și are doi băieți mici. Mi-a spus:
— Mamă, poate exagerezi tu… Lasă-i în pace o vreme.

Dar cum să-i las? Sunt singura mea familie! Am început să mă simt ca un obiect vechi uitat într-un colț de pod.

A venit Crăciunul și m-au invitat la masă. Am pregătit cadouri pentru toți – pentru Radu o cămașă nouă, pentru Irina un parfum scump, pentru fetiță o păpușă mare cu rochie roz. Am ajuns devreme și am ajutat la aranjarea mesei. Irina era distantă, vorbea doar strictul necesar.

La desert, când toți râdeau la glumele lui Radu, am încercat timid:
— Poate vin mâine să vă ajut cu curățenia…
Irina s-a uitat la mine tăios:
— Nu e nevoie, Maria. Ne descurcăm.

După Revelion nu m-au mai sunat deloc. Am încercat eu de câteva ori, dar răspunsurile au fost scurte sau deloc. Într-o zi m-am dus la ei fără să anunț – nu mai puteam suporta dorul de nepoată. Irina mi-a deschis ușa și mi-a spus direct:
— Maria, cred că e mai bine să ne vedem doar de sărbători. Avem nevoie de spațiu.

Am plecat acasă plângând ca un copil rătăcit. M-am întrebat zile întregi unde am greșit. Oare am fost prea prezentă? Oare i-am sufocat? Sau poate nu m-au iubit niciodată cu adevărat?

Seara stau singură în apartamentul meu mic și mă uit la pozele vechi – Radu la serbare în clasa a doua, Ana cu fundițe în păr… Îmi aduc aminte cum alergam prin ploaie după ei sau cum le citeam povești până adormeau pe umărul meu.

Uneori mă gândesc că poate nu meritam mai mult. Poate așa e viața – copiii cresc și uită cine i-a crescut. Dar nu pot accepta că sunt bunica pe care nimeni nu o mai vrea.

Oare câte mame ca mine trăiesc aceeași durere? Oare chiar trebuie să ne retragem din viețile copiilor noștri după ce le-am dat totul? Sau poate există o cale să fim aproape fără să deranjăm?

Poate voi știți răspunsul…