Abandonat la naștere: Povestea nevăzută a lui Vlad

— Nu-l putem lua acasă, nu vezi cum arată? a șoptit mama, cu vocea tremurândă, în timp ce mă privea prin geamul gros al incubatorului. Aveam doar câteva ore de viață, dar deja simțeam căldura respingerii. Am aflat mai târziu, de la o asistentă bătrână, că părinții mei au semnat actele de abandon fără să se uite înapoi. M-am născut cu sindromul Treacher Collins, o boală genetică rară care îți deformează fața. Pentru ei, eram o povară prea mare.

Primii ani i-am petrecut într-un centru de plasament din Ploiești. Îmi amintesc mirosul de var proaspăt și sunetul ușilor trântite. Doamna Lidia, educatoarea, era singura care mă mângâia pe cap fără să se strâmbe. — Vlad, tu ești special, îmi spunea ea, dar ceilalți copii râdeau de mine: „Uite-l pe Extraterestru!” sau „Monstrulețule!”

La șase ani am fost mutat într-o familie de plasament dintr-un sat din Prahova. Soții Popescu aveau deja trei copii mari și nu prea le păsa de mine. — Să nu-l lăsați să iasă din curte! striga doamna Popescu către băiatul lor cel mic, Radu. — Să nu râdă lumea de noi! Mă simțeam ca un obiect ascuns într-un dulap vechi.

Într-o zi, la școală, colega mea, Irina, m-a întrebat direct: — De ce ai fața așa? Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Așa m-am născut, am șoptit. — Nu-i nimic, mie-mi place să desenez cu tine! Atunci am simțit pentru prima dată că cineva mă vedea dincolo de aparențe.

Anii au trecut greu. La fiecare vizită medicală, asistentele mă priveau cu milă sau curiozitate. — Nu se poate opera? întreba una dintre ele. — Poate dacă ar avea părinți adevărați… Am început să urăsc oglinzile și să evit orice fotografie.

La 14 ani am aflat că mama biologică locuia la doar 30 de kilometri distanță. Am găsit o scrisoare veche într-un dosar prăfuit: „Nu pot să-l cresc. Îmi pare rău.” Am plâns toată noaptea. A doua zi, am fugit din casa Popescu și am luat trenul spre orașul ei. Am stat ore întregi în fața blocului unde locuia, dar nu am avut curaj să sun la ușă.

M-am întors la centru și am început să scriu poezii. Era singurul mod în care puteam să urlu fără să mă audă nimeni. Doamna Lidia le-a citit și mi-a spus: — Vlad, ai un dar! Poate că lumea nu te vede cum ești tu cu adevărat, dar cuvintele tale pot schimba ceva.

La 18 ani am ieșit din sistem. Nu aveam nimic: nici familie, nici bani, nici prieteni adevărați. M-am angajat ca paznic la un depozit. În fiecare noapte, printre rafturi reci și cutii prăfuite, mă gândeam la rostul meu pe lume. Odată, un coleg m-a întrebat:
— De ce nu te-ai operat niciodată?
— Pentru că nu vreau să mă ascund după o mască nouă, i-am răspuns.

Într-o seară ploioasă, am primit un mesaj pe Facebook de la Irina: „Ți-am citit poeziile pe blog. Sunt minunate! Vrei să ne vedem?” Am acceptat cu inima strânsă. Când ne-am întâlnit în parc, m-a îmbrățișat fără ezitare.
— Vlad, tu ești cel mai curajos om pe care-l cunosc!
Am izbucnit în plâns.

Irina m-a ajutat să public primul meu volum de poezii. La lansare au venit câțiva oameni din sat și chiar doamna Lidia. Când am citit poezia despre mama mea biologică, sala a tăcut brusc:
„Mi-ai dat viață,
dar nu mi-ai dat brațe.
Mi-ai dat nume,
dar nu mi-ai dat glas.
Mi-ai dat drum,
dar nu mi-ai dat casă.”

După eveniment, o femeie s-a apropiat timid de mine:
— Vlad… eu sunt mama ta.
Am simțit cum tot sângele mi se urcă la cap. Nu știam dacă să fug sau să o îmbrățișez.
— De ce acum? am întrebat printre lacrimi.
— Pentru că abia acum am avut curajul să te privesc cu adevărat.

Nu știu dacă am iertat-o vreodată pe deplin. Dar am început să vorbim din când în când. Viața mea nu s-a transformat peste noapte într-un basm, dar am învățat că nu trebuie să fii perfect ca să fii iubit.

Mă întreb uneori: dacă aș fi avut o familie adevărată de la început, aș fi fost același om? Sau tocmai lipsa iubirii m-a făcut să caut lumina în întuneric? Voi ce credeți: putem vindeca rănile trecutului sau doar învățăm să trăim cu ele?