Între două lumi: Povestea unei familii la răscruce

— Irina, trebuie să vorbim. Vocea lui Radu răsuna ciudat de grav în bucătăria noastră minusculă, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea arsă. M-am oprit din frecat chiuveta, simțind cum mi se strânge stomacul. — Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Daria a intrat la facultate aici, în București. O să vină să stea cu noi o vreme, până își găsește ceva.

Am rămas cu buretele în mână, apa curgând peste degete. Daria, fata lui din prima căsătorie, pe care o văzusem doar de două ori la câte o masă de sărbătoare, urma să locuiască cu noi. În garsoniera noastră de 38 de metri pătrați.

Nu știu dacă a fost frica de necunoscut sau senzația că spațiul meu — al nostru — urma să fie invadat, dar am simțit un nod în gât. — Și… cât timp? am întrebat încet.

Radu a ridicat din umeri: — Cât va fi nevoie. Nu are pe nimeni aici. E copilul meu, Irina.

Am dat din cap, dar în mintea mea deja se derulau scenarii: hainele Dariei peste tot, muzica ei tare, discuțiile interminabile la telefon, lipsa intimității. Și mai ales privirea ei rece, evaluatoare, de fiecare dată când mă vedea lângă tatăl ei.

Prima zi a venit mai repede decât mă așteptam. Daria a intrat pe ușă cu două valize mari și un rucsac plin de insigne. — Salut, a zis scurt, fără să mă privească în ochi. Radu a sărit s-o îmbrățișeze, iar eu am rămas stingheră lângă masa plină de manuale și resturi de mâncare.

— Sper că nu deranjez prea tare, a spus ea după câteva minute, privind camera cu un aer critic. — E… micuță.

— Ne descurcăm cum putem, am răspuns, încercând să zâmbesc.

Primele zile au fost un haos: Daria vorbea la telefon până târziu în noapte, ocupa baia cu orele și lăsa hainele peste tot. Radu încerca să medieze: — E greu pentru ea, Irina. Dă-i timp.

Dar timpul nu făcea decât să adâncească prăpastia dintre noi. Într-o seară, când am ajuns acasă obosită după o zi grea la birou, am găsit-o pe Daria pe canapea cu picioarele pe masa mea preferată și cu laptopul deschis la un serial zgomotos.

— Poți să dai mai încet? am rugat-o.

— Dacă te deranjează, poți merge în bucătărie, mi-a răspuns fără să ridice privirea.

M-am simțit invizibilă în propria casă. Radu era prins între noi două ca într-un clește: încerca să fie tată bun și soț atent, dar nu reușea decât să mă facă să mă simt vinovată pentru fiecare nemulțumire.

Într-o seară, după ce Daria a ieșit cu prietenii și s-a întors târziu, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot trăi așa! Nu e casa mea, nu mai e viața mea!

Radu m-a privit lung: — E copilul meu. Ce vrei să fac? S-o dau afară?

— Vreau doar să simt că mai contez și eu aici! am strigat printre lacrimi.

A urmat o tăcere grea. Zilele treceau și fiecare dintre noi se retrăgea tot mai mult în sine. Eu mă refugiam la serviciu sau la prietena mea cea mai bună, Simona, unde plângeam pe umărul ei ore întregi.

— Nu ești egoistă că vrei liniște și intimitate, mi-a spus Simona într-o zi. Dar nici el nu poate renunța la copilul lui. Poate ar trebui să vorbiți deschis toți trei.

Am încercat. Am stat toți trei la masă într-o seară și am spus ce simt: că nu mai am spațiu, că mă simt exclusă din propria viață. Daria a tăcut mult timp, apoi a spus:

— Nici mie nu-mi place aici. Dar n-am unde să mă duc.

Radu s-a ridicat nervos: — Suntem o familie sau nu?

Atunci am realizat că nu eram o familie. Eram trei străini forțați să împartă același spațiu prea mic pentru atâtea frustrări.

Într-o dimineață m-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut: ochii umflați de plâns, cearcăne adânci și un gol imens în suflet. Am început să caut chirii pe ascuns. Seara i-am spus lui Radu:

— Nu mai pot continua așa. Am nevoie de aer. Poate e mai bine să ne despărțim.

A încercat să mă oprească, dar nu mai aveam putere să lupt pentru ceva ce nu era al meu. Am plecat cu două valize și un suflet sfâșiat.

Acum stau într-o garsonieră și privesc pe geam luminile orașului. Mă întreb dacă am fost egoistă sau doar umană. Cât poți sacrifica din tine pentru ceilalți fără să te pierzi cu totul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?