„Nu mai pot, mamă, nu mă mai ajută deloc!” – Povestea unei mame între două generații

— Mamă, nu mai pot! Nu mă mai ajută deloc! Nici măcar să ducă gunoiul nu se ridică de la televizor! Vocea Irinei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Stăteam pe marginea patului, cu telefonul lipit de ureche și cu privirea pierdută în perdeaua veche, aceeași pe care o spălasem de zeci de ori cu mâinile crăpate.

— Irina, ți-am spus de la început… Dar n-am apucat să termin. A început să plângă.

— Nu vreau să-l cert, dar nu mai pot! Mă simt ca o servitoare în casa mea! Și el… el nici nu vede că sunt obosită.

Mi-am mușcat buza. Oare ce aș fi vrut să aud eu acum treizeci de ani, când eram în locul ei? Când soțul meu, Viorel, venea acasă și arunca hainele pe jos, iar eu alergam după el cu mâncarea caldă și cu zâmbetul forțat pe buze?

— Irina, ascultă-mă… Nu e vina ta. Dar nici a lui nu e doar. Așa a văzut la mine, așa a crescut. Eu l-am învățat să fie răsfățat.

A tăcut. Am auzit doar suspinul ei și un clinchet de farfurii. Probabil strângea masa după cină, ca de obicei.

Mi-am amintit cum, la început, când Andrei și Irina s-au mutat împreună, ea îi aducea cafeaua la pat și îi pregătea hainele pentru serviciu. Îi spuneam mereu: „Lasă-l să-și facă singur! Nu-i face totul!” Dar ea râdea: „Așa îmi place mie, mamă Maria! Să-l răsfăț.”

Acum, după trei ani de căsnicie și un copil mic care plânge noaptea, Irina nu mai râdea. Și nici Andrei nu mai era băiatul vesel care mă suna să-mi spună ce-a mai gătit Irina bun.

— Știi ce mi-a zis azi? Că el muncește toată ziua și eu stau acasă cu copilul. Că ce mare lucru fac eu? Am simțit că mă sufoc.

Am închis ochii. Parcă îl auzeam pe Viorel: „Ce-ai făcut toată ziua? Ai stat cu copiii? Eu aduc banii!”

— Irina, ascultă-mă bine. Dacă vrei să schimbi ceva, trebuie să vorbești cu el. Să-i spui ce simți. Să-i ceri ajutorul clar, nu să aștepți să-și dea seama singur.

— Dar dacă se supără? Dacă zice că sunt cicălitoare?

— Atunci să se supere! Mai bine o ceartă acum decât o viață întreagă de tăcere și frustrare.

Am simțit cum mi se umezește colțul ochilor. M-am gândit la mama mea, care îmi spunea mereu: „Femeia trebuie să rabde.” Și am rabdat. Am tăcut când Viorel ridica vocea. Am tăcut când copiii mei vedeau că tata nu pune mâna la nimic în casă. Am tăcut când Andrei venea acasă și mă striga să-i aduc apă.

Poate dacă aș fi vorbit atunci… Poate dacă l-aș fi pus pe Andrei să-și spele farfuria…

— Mamă Maria… crezi că mai are rost? Poate așa sunt bărbații… Poate eu sunt prea pretențioasă.

— Nu, Irina! Nu ești pretențioasă! Ești obosită și ai nevoie de sprijin. Și el trebuie să înțeleagă asta.

A oftat din nou.

— O să încerc să-i vorbesc diseară… Dar mi-e frică.

— Să nu-ți fie frică de adevăr, fată dragă. Frica asta ne-a adus aici.

După ce am închis telefonul, am rămas mult timp pe gânduri. M-am uitat la poza cu Andrei mic, cu obrajii lui rotunzi și zâmbetul ștrengar. Ce-am făcut din el? Un bărbat care nu știe să-și ajute soția? Sau doar un om care repetă ce-a văzut acasă?

A doua zi dimineață m-a sunat din nou.

— Mamă Maria… am vorbit cu el. S-a supărat la început, dar apoi a zis că n-a știut că mă doare atât de tare. Mi-a promis că încearcă să fie mai atent.

Am simțit o ușurare amară. Poate e un început. Poate lanțul se rupe aici.

Dar știu că nu e atât de simplu. Știu că fiecare femeie din satul nostru are povestea asta: mame care rabdă, nurori care plâng pe ascuns, bărbați crescuți să creadă că treburile casei sunt „de femeie”.

Seara, când am rămas singură, m-am uitat pe fereastră la lumina slabă din casele vecinilor. Oare câte femei stau acum cu sufletul greu și nu spun nimic? Oare câți copii cresc văzând aceleași greșeli?

Poate că nu pot schimba trecutul meu. Dar pot încerca să schimb viitorul lor.

M-am întrebat atunci: dacă am fi avut curajul să vorbim mai devreme, s-ar fi schimbat ceva? Câte generații trebuie să treacă până învățăm să cerem ajutor fără rușine?