Umbrele nerostite din casa noastră: Povestea unei nurori în România de azi

— Nu pot să cred, Ana! Nici măcar un ceai nu i-ai oferit mamei mele?
Vocea lui Mihai răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, unde aburii de la supa de pui încă pluteau în aer. Mă uitam la el, cu lingura suspendată deasupra oalei, încercând să-mi adun gândurile. În urmă cu cinci minute, doamna Viorica intrase pe ușă fără să bată, cu pași hotărâți și privirea aceea tăioasă pe care o știam prea bine. Nici nu apucasem să mă dezmeticesc, că deja ieșise trântind ușa, lăsând în urmă un miros vag de parfum și o tensiune greu de descris.

— Mihai, nici nu am apucat să spun ceva… A intrat, s-a uitat la mine și a zis că nu vrea să deranjeze. Ce era să fac? Să o trag cu forța la masă?

El oftează, își trece mâna prin păr și mă privește ca și cum aș fi comis o crimă. Știu că pentru el mama lui e totul. Știu și că între noi două e mereu un zid invizibil, construit din așteptări nespuse și vorbe nerostite. Dar nu pot să nu simt că orice aș face e greșit.

Prima dată când am cunoscut-o pe doamna Viorica, eram încă studenți. Mihai mă adusese acasă la Pitești, într-o duminică de toamnă. Ea m-a privit lung, cu ochii ei verzi și reci, și mi-a spus: „Sper că știi să faci sarmale. La noi în familie nu se mănâncă prostii.” Am zâmbit timid, încercând să par relaxată, dar inima îmi bătea nebunește. De atunci, fiecare întâlnire a fost o probă de foc: ba nu era destul de curat în casă, ba nu găteam ca la mama acasă, ba nu eram destul de atentă cu Mihai.

— Ana, tu nu vezi că mama se simte mereu dată la o parte? Mereu ai ceva de făcut când vine ea…

— Mihai, dar niciodată nu mă anunță! Intră pe nepusă masă și se supără dacă nu sunt pregătită. Ce vrei să fac?

El tace. Știu că nu are răspuns. Știu că nici el nu știe cum să împace două femei atât de diferite. Dar tot pe mine cade vina. Mereu.

În ziua aceea ploioasă, după ce soacra mea a plecat trântind ușa, am rămas singură în bucătărie. M-am așezat la masă și am început să plâng în tăcere. Nu pentru că mă certasem cu Mihai — asta se mai întâmplase — ci pentru că simțeam că nu mai am putere să lupt cu o umbră care mă urmărea peste tot.

Mama mea mi-a spus mereu: „Ana, într-o familie trebuie să fii ca apa: să te mulezi după fiecare colț.” Dar eu nu mai puteam fi apă. Eram obosită să mă adaptez mereu la așteptările altora.

A doua zi dimineață, Mihai era distant. A plecat la serviciu fără să mă sărute pe frunte, cum făcea de obicei. Am rămas singură cu gândurile mele și cu un nod în gât. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Irina.

— Irina, tu cum te descurci cu soacra ta?

— Of, Ana… La fel ca tine. Mereu are ceva de comentat. Dar știi ce fac? O las să vorbească și apoi fac cum cred eu. Nu poți mulțumi pe toată lumea.

M-am simțit puțin mai bine după discuția cu Irina, dar știam că problema nu era doar la mine. Era ceva mai adânc: o ruptură între generații, între feluri diferite de a iubi și a arăta grijă.

Seara, Mihai s-a întors acasă obosit. A încercat să fie mai cald, dar se vedea că îl apasă ceva.

— Ana… Poate ar trebui să vorbim cu mama. Să-i explicăm că avem nevoie de intimitatea noastră.

— Crezi că va înțelege? Mereu spune că „pe vremea ei” familia era totul și nimeni nu se supăra dacă venea cineva neanunțat.

— Nu știu… Dar trebuie să încercăm.

Am hotărât împreună să o invităm pe doamna Viorica la masă duminica următoare. Am gătit sarmale după rețeta ei — am sunat-o pe sora lui Mihai ca să mă asigur că fac totul ca la carte. Am pus masa frumos, am aprins o lumânare parfumată și am încercat să creez o atmosferă caldă.

Când a intrat pe ușă, doamna Viorica s-a uitat lung la mine.

— Ai făcut sarmale? Sper că ai pus cimbru destul…

Am zâmbit și i-am spus:

— Am urmat rețeta dumneavoastră întocmai. Poftiți la masă!

La început a fost tăcută, apoi a început să povestească despre copilăria lui Mihai și despre cât de greu i-a fost singură după ce soțul ei a murit. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă — nu doar critică sau rece.

— Știi, Ana… Eu n-am avut norocul să am o mamă care să mă învețe cum să fiu soacră bună. Poate uneori exagerez… Dar mi-e teamă că-l pierd pe Mihai dacă nu sunt prezentă în viața lui.

Am simțit un nod în gât. Pentru prima dată am înțeles-o cu adevărat. Nu era vorba doar despre ceai sau sarmale — era vorba despre frică, despre dorința de a rămâne importantă pentru fiul ei.

După acea seară lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Încă mai avem momente tensionate, încă mai simt uneori că nu sunt suficient de bună pentru familia lui Mihai. Dar am început să vorbim mai deschis — eu cu Mihai, Mihai cu mama lui și chiar eu cu doamna Viorica.

Poate că niciodată nu vom fi cele mai bune prietene. Poate că mereu va exista acea umbră între noi. Dar acum știu că fiecare dintre noi poartă propriile răni și propriile frici.

Mă întreb adesea: oare câte familii din România trăiesc același conflict mut între generații? Oare cât de mult ne-ar ajuta dacă am avea curajul să spunem ce simțim cu adevărat?