Între două lumi: Povestea unei mame la răscruce

— Nu pot să cred că aici vrei să-ți petreci restul vieții, Vlad! am izbucnit, abia stăpânindu-mi lacrimile, în timp ce privirea mi se oprea asupra mesei pline de pahare goale și sticle răsturnate. Tatăl Anei, viitoarea mea noră, se clătina pe lângă noi, cu obrajii roșii și ochii tulburi, încercând să pară ospitalier.

— Mamă, te rog, nu acum… Vlad își strângea pumnii, încercând să mă tragă deoparte. Dar nu puteam să tac. Nu după tot ce văzusem și simțisem în ultimele luni.

Mă numesc Mariana și am crescut într-o familie simplă din Pitești. Am muncit toată viața ca să-i ofer fiului meu tot ce n-am avut eu: stabilitate, educație, respect. Când Vlad a venit acasă cu Ana, o fată tăcută, cu ochii mari și triști, am simțit imediat că ascunde ceva. Dar m-am străduit să nu judec. Am încercat să o cunosc, să o primesc în familie. Totuși, ceva mă rodea pe dinăuntru.

În seara aceea, când am mers la ei acasă pentru prima dată, am simțit că lumea mea se prăbușește. Tatăl Anei era deja beat criță la ora șapte. Mama ei încerca să salveze aparențele, dar privirea îi trăda rușinea. Ana nu spunea nimic, doar își frământa mâinile sub masă.

— Mariana, ia loc! Bem un păhărel? a spus bărbatul, ridicând sticla spre mine cu un zâmbet larg.

— Nu, mulțumesc. Am venit să discutăm despre copii, nu să bem… am răspuns rece.

Vlad s-a uitat la mine cu reproș. Știam că îl doare. Dar cum să accept ca fiul meu să intre într-o familie unde alcoolul curge mai des decât apa? Unde fiecare zi pare o luptă pentru supraviețuire?

În drum spre casă, Vlad a tăcut. Eu am plâns în tăcere. În minte îmi răsunau vorbele colegelor de la serviciu: „Să nu-ți lași copilul să facă greșeli! Să-l ferești de suferință!” Dar oare chiar pot? Oare nu e dreptul lui să aleagă?

A doua zi, la muncă, am povestit totul Ancăi și lui Sorin. Ei mă cunoșteau de ani de zile și știau cât de mult țin la Vlad.

— Mariana, fiecare familie are problemele ei. Poate Ana are nevoie de sprijinul vostru ca să scape din mediul ăsta… mi-a spus Anca cu blândețe.

— Dar dacă Vlad va suferi? Dacă va ajunge și el să trăiască printre sticle goale și certuri?

— Nu poți controla totul. Poate tocmai dragostea lor va schimba ceva… a intervenit Sorin.

Zilele au trecut greu. Vlad era tot mai distant. Îl vedeam cum se frământă între loialitatea față de mine și dragostea pentru Ana. Într-o seară l-am găsit pe balcon, privind în gol.

— Mamă… știu că nu e ușor pentru tine. Dar eu o iubesc pe Ana. Și ea are nevoie de mine. Dacă n-o ajut eu, cine?

— Vlad, nu vreau să suferi! Nu vreau să te văd nefericit!

— Poate fericirea nu arată mereu așa cum ne imaginăm noi… Poate trebuie să riscăm ca să găsim ceva adevărat.

Am rămas fără cuvinte. Mi-am dat seama că băiatul meu crescuse. Că nu mai era copilul pe care îl puteam proteja cu orice preț.

Câteva zile mai târziu, Ana a venit la noi acasă. Era palidă și avea urme de plâns pe față.

— Doamnă Mariana… știu că nu mă vreți în familia dumneavoastră. Știu că tata are probleme… Dar vă rog, nu-l faceți pe Vlad să aleagă între noi. Eu nu vreau decât o șansă la o viață normală…

Mi s-a rupt sufletul când am auzit-o. Am văzut în ochii ei toată durerea unei copilării petrecute printre certuri și miros de alcool. Mi-am amintit de emisiunile la care donam bani pentru copiii abandonați și m-am întrebat: oare nu e Ana tot un fel de orfan? Un orfan cu părinți prezenți fizic, dar absenți sufletește?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad, la toate visele mele despre viitorul lui perfect. Și mi-am dat seama că poate perfecțiunea nu există. Că uneori trebuie să acceptăm imperfecțiunea ca parte din viață.

Am început să o primesc pe Ana altfel. Am invitat-o la masă, am vorbit cu ea despre copilăria ei, despre visele ei. Am încercat să o înțeleg fără să judec. Vlad a prins curaj și a început să zâmbească din nou.

Dar conflictele nu au dispărut peste noapte. Tatăl Anei a făcut scandal la logodnă, s-a îmbătat și a spart un pahar pe masă. Oaspeții au plecat devreme, iar eu am plâns din nou în baie.

— Mariana, trebuie să fii tare pentru copii! mi-a spus soțul meu, Ionel, încercând să mă îmbrățișeze.

— Dar dacă greșim? Dacă îi aruncăm într-o viață plină de suferință?

— Nu putem trăi viața lor în locul lor…

Acum, după luni de zbucium și lacrimi, Vlad și Ana s-au mutat împreună într-o garsonieră micuță. Tatăl Anei merge la dezalcoolizare cu pași mici, iar mama ei încearcă să-și găsească un rost fără frică.

Eu? Încerc să fiu sprijinul de care au nevoie copiii mei. Sufăr în tăcere când văd cât e de greu drumul lor, dar îi admir pentru curajul lor.

Mă întreb uneori: oare cât de mult ar trebui să ne implicăm în alegerile copiilor noștri? Unde se termină grija și începe controlul? Poate dragostea adevărată înseamnă să-i lăsăm să cadă — dar să fim acolo când se ridică.