Când lumea se prăbușește în jurul tău: Povestea mea cu David

— Nu trebuia să faci copil la douăzeci și unu de ani, Irina! Trebuia să-ți vezi de facultate, nu să te grăbești să fii mamă!
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și mirosul de ceai rece. Ținându-l pe David în brațe, simțeam cum fiecare cuvânt al ei îmi sfâșie pieptul. Copilul meu avea febră mare de trei zile, iar eu nu mai știam ce să fac. Soțul meu, Radu, nu mai era același de când medicii ne-au spus că David are o boală rară la inimă. Parcă toată lumea se schimbase peste noapte.

— Mamă, te rog… Nu acum. Nu vezi că nu mai pot? Nu mai am bani nici pentru medicamentele lui David. Radu e tot mai rece, iar tu… tu mă judeci în loc să mă ajuți!

Mama a oftat și a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Am rămas singură cu David, care plângea încet. M-am așezat pe podea, cu spatele lipit de frigiderul vechi, și am început să plâng și eu. M-am gândit la zilele în care eram fericită, când eram însărcinată și toată lumea mă felicita. Atunci, părea că nimic rău nu ni se poate întâmpla.

Radu venea acasă târziu, mereu obosit și nervos. Într-o seară, după ce l-am întrebat dacă poate sta cu David ca să pot merge la farmacie, mi-a răspuns sec:

— Irina, nu mai pot! Toată viața mea s-a schimbat din cauza voastră! Dacă nu făceai copilul ăsta atât de devreme, acum nu eram în halul ăsta!

Am simțit cum mi se taie respirația. Nu era vina lui David că s-a născut bolnav. Nu era vina mea că am vrut să fiu mamă. Dar nimeni nu părea să înțeleagă asta.

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. Maria, cea mai bună prietenă a mea din liceu, mi-a scris un mesaj scurt: „Îmi pare rău, Irina, dar nu pot să te ajut cu bani. Și nici nu cred că e bine să te mai vezi cu noi acum. Ai alte priorități.”

Fratele meu, Vlad, m-a sunat într-o zi doar ca să-mi spună:

— Irina, trebuie să fii responsabilă. Nu poți cere mereu ajutorul familiei. Ai făcut un copil, acum trebuie să-ți asumi.

M-am simțit ca un animal rănit, abandonat într-o pădure rece. Singura mea alinare era David. Îl priveam cum doarme cu perfuzia în mânuță și mă rugam să se facă bine.

Într-o noapte, când febra lui David a crescut din nou și nu aveam bani pentru taxi până la spital, am sunat-o pe mama plângând:

— Mamă, te rog… Ajută-mă! Nu mai știu ce să fac!

A venit după o oră, fără să spună nimic. În mașină a tăcut tot drumul. La spital, medicii ne-au privit cu milă:

— Doamnă Popescu, trebuie să vă pregătiți pentru ce e mai rău. Inima lui David e foarte slabă.

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe hol și am început să urlu în surdină:

— De ce mie? De ce copilului meu? Ce am făcut greșit?

În zilele următoare am dormit pe scaunele tari din spital, cu ochii umflați de plâns și sufletul golit de speranță. Radu nu a venit nici măcar o dată la spital. Mama venea doar ca să-mi spună că trebuie să fiu tare.

Într-o dimineață, asistenta m-a întrebat:

— Aveți pe cineva care să vă ajute? Să stea cu dumneavoastră?

Am zâmbit amar:

— Nu mai am pe nimeni.

Am început să vând hainele mele pe internet ca să pot plăti tratamentele lui David. Am renunțat la tot ce aveam: bijuterii primite la nuntă, telefonul vechi al lui Radu, chiar și verigheta mea. O doamnă în vârstă care cumpărase o rochie mi-a spus:

— Să nu-ți pierzi speranța, fată dragă! Dumnezeu vede tot.

Dar eu simțeam că Dumnezeu m-a uitat.

Într-o zi, când David era puțin mai bine și dormea liniștit lângă mine pe patul de spital, am primit un mesaj de la Radu:

„Nu mai pot continua așa. M-am mutat la mama. Îmi pare rău.”

Am simțit că lumea mea s-a sfârșit. Am plâns până am adormit lângă copilul meu bolnav.

Au trecut luni de zile în care am trăit din mila oamenilor și din puținul pe care îl câștigam făcând curățenie prin casele altora. Mama venea din ce în ce mai rar. Vlad nu m-a mai sunat deloc.

Într-o seară târzie, când stăteam pe banca din fața spitalului și priveam cerul întunecat peste București, o asistentă s-a așezat lângă mine:

— Irina, ești o mamă puternică. Nu toți ar fi rezistat atât.

Am izbucnit în plâns:

— Dar la ce bun? Dacă toți m-au părăsit? Dacă David nu se face bine?

Ea mi-a strâns mâna:

— Pentru el merită orice luptă.

Acum scriu aceste rânduri cu David lângă mine — încă bolnav, dar zâmbind uneori printre perfuzii și injecții. Sunt singură, dar nu mă mai simt la fel de pierdută ca înainte. Am învățat că oamenii fug când e greu și că prejudecățile dor mai tare decât orice boală.

Mă întreb adesea: oare câte femei ca mine sunt judecate pentru alegerile lor? Câte mame sunt lăsate singure când au cea mai mare nevoie? Poate povestea mea va face pe cineva să se gândească de două ori înainte să arunce cuvinte grele…