Întoarcerea Martei: Povara tăcerii și curajul de a spune adevărul

— Mami, de ce plângi? mă întreabă Ilinca, fetița mea de trei ani, în timp ce mă strânge de gât cu mânuțele ei mici. Încerc să-mi șterg lacrimile pe furiș, dar nu reușesc să ascund nimic de ochii ei mari și curioși. Stăm amândouă pe canapeaua veche din sufrageria părinților mei, iar în jurul nostru plutește un aer greu, amestecat cu miros de cafea și așteptare.

Cu o lună în urmă, într-o seară rece de aprilie, am sunat la ușa părinților mei fără să-i anunț. Tata a deschis primul, iar mama a apărut imediat în spatele lui, cu șorțul plin de făină. Amândoi au rămas înmărmuriți când m-au văzut cu Ilinca în brațe și cu o geantă mare la picioare.

— Marta, ce s-a întâmplat? De ce nu ne-ai sunat? a întrebat mama, vocea ei tremurând între grijă și panică.

— Mami… divorțez. Alexandru are pe altcineva. Nu mai pot… am venit acasă.

Nu am avut puterea să spun mai mult atunci. M-am prăbușit pe hol și am plâns ca un copil. Tata m-a luat în brațe fără să spună nimic, iar mama a început să mă mângâie pe păr, ca atunci când eram mică și mă loveam la genunchi.

Adevărul e că nu doar trădarea lui Alexandru mă apasă. Sunt însărcinată din nou — în aproape trei luni — și nu i-am spus nimic nici lui, nici părinților mei. Mi-e rușine. Mi-e frică. Nu știu dacă e corect să ascund asta sau dacă ar trebui să-i spun totul lui Alexandru, chiar dacă el nu mai vrea să fie parte din viața noastră.

În fiecare dimineață mă trezesc cu stomacul strâns. Mama îmi pregătește ceai și încearcă să mă facă să mănânc ceva. Tata se preface că citește ziarul, dar îl văd cum mă urmărește cu coada ochiului. Ilinca aleargă prin casă și râde, dar uneori se uită la mine cu o seriozitate care mă sperie.

Într-o zi, mama a intrat în cameră fără să bată la ușă. M-a găsit stând pe marginea patului, ținându-mi capul în mâini.

— Marta, trebuie să-mi spui ce se întâmplă cu adevărat. Nu e doar divorțul… te cunosc prea bine.

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Cum am aflat că sunt însărcinată chiar înainte să plec de acasă. Cum am încercat să-i spun lui Alexandru, dar el era mereu grăbit sau nervos. Cum am simțit că nu mai contez pentru el de luni bune.

— Și acum? Ce vrei să faci? m-a întrebat mama, cu ochii umezi.

— Nu știu… Nu vreau să-i spun. Mi-e teamă că va crede că încerc să-l țin lângă mine cu un copil. Sau că va spune că nu e al lui…

Mama m-a luat în brațe și a început să plângă odată cu mine.

— Marta, nu poți fugi la nesfârșit de adevăr. Oricât ar durea, trebuie spus. Pentru tine, pentru copii…

Tata a aflat și el curând. A venit la mine într-o seară, după ce Ilinca adormise.

— Fata tatii… știu că e greu. Dar nu ești singură. Orice ai decide, noi suntem aici.

Zilele au trecut greu. Alexandru nu a sunat decât o dată, să întrebe de Ilinca. Vocea lui era rece, străină. Nu a întrebat nimic despre mine.

Într-o după-amiază ploioasă, am primit un mesaj de la el: „Trebuie să vorbim despre divorț.” Atât. Fără explicații, fără regrete.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am ieșit pe balcon și am privit norii grei care se adunau peste orașul nostru mic din Moldova. M-am gândit la anii petrecuți împreună — la serile când râdeam până târziu, la planurile noastre pentru viitor, la promisiunile făcute pe malul Prutului.

Ce s-a ales din toate astea? O femeie singură, însărcinată, care nu are curajul să-și spună povestea până la capăt.

Într-o seară, când Ilinca dormea deja și părinții mei se uitau la știri în sufragerie, am luat telefonul și am format numărul lui Alexandru. Mi-a răspuns după câteva secunde.

— Da?

— Alexandru… trebuie să-ți spun ceva important.

A tăcut câteva clipe.

— Ce anume?

— Sunt însărcinată. Cu al doilea copil al nostru.

A urmat o liniște apăsătoare.

— Ești sigură?

— Da…

— De ce nu mi-ai spus până acum?

— Pentru că mi-a fost frică… pentru că nu mai știam cine suntem noi doi…

A oftat adânc.

— Marta… nu știu ce să spun. Viața mea e un haos acum. Nu pot promite nimic…

Am închis ochii și am simțit cum lacrimile îmi curg din nou pe obraji.

După convorbirea aceea nu am mai dormit toată noaptea. Dimineața m-am dus la mama și i-am spus totul despre discuția cu Alexandru.

— Ai făcut bine că i-ai spus. Acum mingea e la el. Tu trebuie să te gândești la tine și la copii.

Au trecut câteva zile fără niciun semn de la el. Într-o dimineață a venit la poartă. Era obosit, neras și părea mai bătrân cu zece ani.

— Vreau să vorbim, mi-a spus simplu.

Ne-am așezat pe banca din curte. Ilinca se juca printre flori.

— Nu știu dacă mai putem fi împreună… Dar vreau să fiu prezent pentru copii. Să nu-i lipsească nimic…

Am dat din cap încet. Nu era răzbunare în vocea lui — doar oboseală și regret.

Viața noastră s-a schimbat pentru totdeauna în acea primăvară. Am rămas acasă la părinți până am născut un băiețel sănătos. Alexandru venea uneori să-i vadă pe copii; relația noastră era rece, dar civilizată.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să-mi refac viața pas cu pas. Încerc să nu mă mai simt vinovată pentru alegerile mele sau pentru tăcerile mele lungi.

Mă întreb uneori: oare cât de mult rău ne facem atunci când alegem tăcerea în locul adevărului? Și dacă ați fi fost în locul meu… ați fi avut curajul să spuneți totul de la început?