„Mi-a spus să mă mut într-o garsonieră. Casa mea să fie dată în chirie.”

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem amâna.

Vocea Irinei răsună tăios în sufrageria luminată de soarele de după-amiază. Mă uit la ea, la sprâncenele încruntate și la mâinile care frământă nervos o batistă. Pe masă, ceaiul s-a răcit de mult. Simt cum stomacul mi se strânge, de parcă aș fi din nou copil și aștept să fiu certată pentru o prostie.

— Ce s-a întâmplat, Irina? întreb încet, încercând să-mi păstrez calmul.

Ea oftează adânc și privește pe fereastră, spre teiul bătrân pe care l-am plantat cu Gheorghe acum patruzeci de ani. Nici nu mai știu dacă îl vede cu adevărat.

— Nu mai poți sta singură aici, mamă. E prea mult spațiu pentru tine. Și costurile… facturile… E greu pentru toți acum. M-am gândit că ar fi mai bine să te muți într-o garsonieră. Apartamentul ăsta l-am putea da în chirie și să împărțim banii. Ți-ar fi mai ușor și ție, și nouă.

Cuvintele ei mă lovesc ca un pumn în piept. Îmi simt obrajii arzând de rușine și furie. Cum adică „nouă”? Cine suntem „noi”? Eu nu mai fac parte din familia mea?

— Irina, aici e casa mea! Aici am crescut-o pe tine, aici am trăit cu tatăl tău… Cum poți să-mi ceri asta?

Ea ridică din umeri, obosită:

— Mamă, nu e vorba doar despre tine. Știi cât de greu ne descurcăm cu ratele la bancă? Copiii cresc, au nevoie de spațiu. Tu ai nevoie de liniște, nu de grija întreținerii unui apartament mare.

Îmi mușc buzele ca să nu plâng. Mă simt mică, inutilă, ca o povară. Îmi amintesc serile când venea Gheorghe acasă cu pâine caldă și ne așezam toți trei la masă. Acum masa e prea mare pentru mine singură.

— Nu vreau să plec de aici, spun încet. Nu pot.

Irina oftează din nou și se ridică brusc:

— Gândește-te bine. Nu e o decizie ușoară, dar trebuie luată.

Rămân singură în sufragerie, cu ceaiul rece și cu amintirile mele. Privesc spre teiul din fața blocului. M-am obișnuit cu zgomotul copiilor care se joacă afară, cu vecinii care mă salută dimineața. Aici știu fiecare colțișor, fiecare scârțâit al podelei.

În zilele următoare, Irina revine cu argumente noi:

— Uite, mama lui Vlad s-a mutat într-o garsonieră și e foarte mulțumită! Are tot ce-i trebuie aproape: piață, farmacie… Și nu mai are grija facturilor mari.

— Eu nu sunt mama lui Vlad! îi răspund tăios.

Ea oftează exasperată:

— Niciodată nu vrei să asculți! Mereu faci cum vrei tu!

Mă doare tonul ei. Îmi dau seama că nu mai sunt mama puternică de altădată, cea care rezolva totul. Acum sunt doar o bătrână încăpățânată în ochii ei.

Într-o seară, vine și sora ei mai mică, Anca. Ea e mai blândă:

— Mamă, poate ar trebui să te gândești la ce e mai bine pentru tine. Știi că Irina nu vrea să-ți facă rău…

— Dar nici nu mă întreabă ce simt eu! îi răspund printre lacrimi.

Anca mă ia de mână:

— Știu că ți-e greu să te desprinzi de trecut. Dar poate că un nou început nu e chiar atât de rău…

Nu pot dormi nopți întregi. Mă plimb prin camerele goale și ating pereții ca pe niște prieteni vechi. În bucătărie încă miroase uneori a cozonac, deși n-am mai făcut demult.

Într-o zi primesc vizita unei vecine, doamna Stanciu:

— Am auzit că fetele vor să te mute… Să nu-i lași! Și pe mine au vrut copiii să mă ducă la azil! Am zis nu! Aici e viața mea!

Mă uit la ea și simt un val de solidaritate. Nu sunt singura care se luptă cu presiunea copiilor moderni, grăbiți și pragmatici.

Trec săptămâni. Irina insistă tot mai mult. Îmi aduce broșuri cu garsoniere renovate, îmi arată calcule cu bani economisiți.

Într-o zi explodez:

— Nu vreau banii voștri! Nu vreau să fiu dată la o parte ca un obiect vechi!

Irina plânge:

— Mamă, nu înțelegi că mi-e frică pentru tine? Dacă pățești ceva aici singură?

O îmbrățișez pentru prima dată după mult timp:

— Mi-e frică doar să nu rămân fără rădăcini…

În cele din urmă, facem un compromis: rămân în apartament încă un an, dar primesc ajutor la curățenie și cumpărături. Irina promite să vină mai des. Anca mă sună zilnic.

Dar rana rămâne: sentimentul că lumea mea se poate prăbuși oricând sub presiunea celor dragi.

Mă întreb adesea: oare bătrânețea înseamnă mereu să fii împins la margine? Cât valorează o viață întreagă de amintiri față de nevoile practice ale prezentului?