Datoria nerostită: Povestea unei mame care și-a pierdut liniștea

— Mamă, nu avem altă soluție! Dacă nu ne ajuți tu, pierdem apartamentul!
Vocea Ioanei tremura, iar ochii îi erau roșii de plâns. Stătea în fața mea, în bucătăria mică din Drumul Taberei, cu mâinile strânse în poală. Lângă ea, Mihai, ginerele meu, se uita în podea, evitând să mă privească.

Am simțit cum inima mi se strânge. Nu eram genul care să arunce cu banii. Toată viața am muncit la fabrica de confecții, am strâns fiecare leu, mai întâi cu Gheorghe, soțul meu, apoi singură, după ce l-am pierdut. Pensia mea nu era mare, dar nici nu aveam pretenții. Mă mulțumeam cu puțin: o cafea dimineața, o plimbare în parc, o carte bună.

— Cât vă trebuie? am întrebat încet, deși știam că orice sumă ar fi spus, mi-ar fi fost greu să refuz.

— Douăzeci de mii de lei… a șoptit Mihai.

Mi s-a părut că mă prăbușesc. Erau economiile mele de-o viață. Banii pe care îi țineam pentru zile negre, pentru când n-o să mai pot merge la piață singură sau pentru vreo operație neașteptată. Dar cum să le spun nu? Erau copilul meu și omul pe care ea îl alesese.

— Nu vă pot da toți banii odată… Dar vă dau cât am și mai vedem pe urmă. Să-mi promiteți că-mi dați înapoi când puteți. Nu mă grăbesc, dar să nu uitați de mine.

Ioana a sărit și m-a îmbrățișat strâns.

— Mamă, îți jur că nu uităm! Ești îngerul nostru!

Au trecut doi ani de atunci. La început, Mihai mă suna aproape zilnic să-mi spună cum merge treaba la serviciu, ce planuri au pentru viitor. Ioana venea la cafea și-mi aducea prăjituri de la cofetăria din colț. Dar încet-încet, telefoanele s-au rărit. Vizitele au devenit tot mai scurte. Când aduceam vorba despre bani, Ioana schimba subiectul sau spunea că „acum nu e momentul”.

Într-o duminică ploioasă, am prins curaj și am sunat-o.

— Ioana, mamă… Știi că am început să am probleme cu sănătatea. Mi-ar prinde bine o parte din bani înapoi. Nu vreau să vă grăbesc, dar…

— Mamă, iar începi? Nu ți-am spus că-ți dăm când putem? De ce nu ai răbdare? Parcă nu ai încredere în noi!

Mi-a închis telefonul. Am rămas cu receptorul în mână, tremurând. M-am simțit mică și neînsemnată. Oare greșisem că le-am dat banii? Oare eram eu prea insistentă?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat pe întuneric, cu ochii la tavan și m-am întrebat dacă dragostea de mamă are limite sau dacă sacrificiul e mereu răsplătit cu recunoștință.

A doua zi am primit un mesaj scurt: „Mamă, te rog să nu mai insiști. Știi bine că nu era o datorie cu termen.”

M-am uitat la telefon ca la o străină. Parcă nu mai era fata mea cea care-mi scria. Parcă între noi se ridicase un zid rece și gros.

Au trecut luni de zile fără să ne vedem. Vecina de la trei mă întreba mereu ce mai face fata mea. Îi zâmbeam fals și spuneam că e ocupată cu serviciul și familia. În realitate, sufletul meu era sfâșiat.

Într-o zi, la farmacie, am întâlnit-o pe doamna Stanciu, o fostă colegă de serviciu.

— Vai, Marioara, ce palidă ești! Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns acolo, între rafturile cu medicamente.

— Mi-am dat toată agoniseala copilului și acum mă simt ca o povară pentru ei… Parcă nu mai sunt mama lor.

Doamna Stanciu m-a strâns de mână.

— Să nu-ți fie rușine! Ai făcut ce trebuia ca mamă. Dar să nu uiți niciodată de tine!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să mă gândesc dacă nu cumva greșisem undeva. Poate că ar fi trebuit să pun totul pe hârtie, să cer o chitanță sau măcar un acord scris. Dar cum să faci asta cu propriul copil?

Într-o seară, Ioana a venit pe neașteptate.

— Mamă… știu că te-am rănit. Dar nici noi nu suntem bine… Mihai a rămas fără serviciu și eu abia mă descurc cu copiii…

Am privit-o lung.

— Ioana, eu nu vreau banii înapoi ca să mă îmbogățesc. Vreau doar să știu că nu m-ai uitat. Că nu sunt doar un portofel pentru voi.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat.

— Îmi pare rău, mamă… N-am vrut să te fac să suferi.

Nu știu dacă vreodată îmi voi recupera banii sau liniștea sufletească. Dar am învățat că uneori dragostea de mamă te poate costa mai mult decât orice sumă din lume.

Mă întreb adesea: oare unde se termină datoria de părinte și unde începe dreptul la respect? Voi ce ați fi făcut în locul meu?