Casa dintre două lumi: Povestea unei iubiri și a unui zvon care a schimbat totul

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să aud încă o dată că „sigur fata voastră se mărită cu băiatul lor și de-aia ridicați casa aia!”

Vocea mamei tremura la capătul mesei din bucătărie, iar eu, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, simțeam cum mi se strânge stomacul. Tata privea pe geam, evitând să se uite la noi. Afară, ploaia bătea mărunt în geamurile casei vechi, iar dincolo de gard, casa nouă — încă neterminată — părea un simbol al tuturor neînțelegerilor dintre familiile noastre.

Am crescut în satul ăsta mic din Moldova, unde fiecare pas era urmărit și fiecare vorbă se transforma în poveste. Părinții mei, Mariana și Costel, oameni simpli și muncitori, au început să ridice o casă pe terenul bunicilor mei, visând că într-o zi eu și Vlad, iubitul meu din liceu, vom avea un loc al nostru. Dar niciodată nu ne-am gândit că gestul ăsta va stârni atâta vâlvă.

Totul a început într-o zi de vară, când vecina noastră, tanti Florica, a venit la poartă cu o față plină de curiozitate:

— Auzi, Mariana, dar casa asta nouă… pentru cine o faceți? Pentru Ana și băiatul lu’ Vasile?

Mama a zâmbit strâmb:

— Pentru Ana, da. Dar ce legătură are cu băiatul lu’ Vasile?

— Eh, păi toată lumea zice că vă pregătiți de nuntă mare! Că doar nu degeaba stau copiii voștri lipiți unul de altul de mici…

Am râs atunci, dar râsul s-a transformat repede în nervozitate. Vlad era iubitul meu încă din liceu. Ne știam de copii, am crescut împreună, dar nu ne-am ascuns niciodată relația. Ceea ce nu știa nimeni era că relația noastră trecea printr-o perioadă grea. După ce ne-am căsătorit și am avut doi copii — Ilinca și Radu — presiunea vieții de adult ne-a lovit din plin.

Vlad lucra la oraș ca șofer pe tir și era mai mult plecat. Eu rămâneam acasă cu copiii și cu grijile zilnice. Mama mă ajuta cât putea, dar simțeam că mă sufoc între așteptările tuturor: să fiu soție bună, mamă perfectă și fiica ideală care nu-și dezamăgește părinții.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, Vlad a venit acasă obosit și tăcut. Am încercat să-l întreb ce are, dar mi-a răspuns scurt:

— Lasă-mă în pace, Ana! Nu vezi că nu mai pot?

M-am retras în bucătărie și am plâns în tăcere. În mintea mea răsunau vorbele vecinilor: „Sigur nu se înțeleg…”, „Casa aia o să rămână goală…”

A doua zi dimineață, tata a venit la mine cu o privire gravă:

— Ana, trebuie să vorbim. Am auzit că Vasile vrea să vină să discute cu noi despre casă. Zice că lumea vorbește prea mult și că ar fi bine să clarificăm lucrurile.

M-am simțit prinsă la mijloc. Pe de o parte, voiam să-mi apăr familia și relația cu Vlad. Pe de altă parte, nu voiam să stric relațiile cu vecinii sau să le dau apă la moară celor care abia așteptau un scandal.

Când Vasile a venit la noi, discuția a degenerat rapid:

— Costele, Mariana, eu nu vreau să se spună prostii despre copiii noștri! Dacă au ceva de spus, să spună! Dacă nu… să nu mai construiți casa aia lângă gardul meu!

Tata s-a ridicat brusc:

— Vasile, casa e pe pământul nostru! Nu-ți convine? Fiecare cu treaba lui!

Eu am încercat să-i liniștesc:

— Vă rog! Nu e vina noastră că lumea vorbește. Noi doar vrem să avem un loc al nostru…

Dar nimeni nu mă asculta. Zvonurile au crescut ca o avalanșă: ba că Vlad mă înșală la oraș și eu stau aici ca fraiera; ba că părinții mei vor să mă țină aproape ca să nu plec după el; ba că Vasile vrea să ne strice planurile pentru că nu-i convine că băiatul lui n-a ajuns „mai sus” ca Vlad.

Într-o zi am cedat. Am ieșit în mijlocul drumului și am strigat cât m-au ținut plămânii:

— Ajunge! Lăsați-ne în pace! Casa e pentru copiii mei! Pentru Ilinca și Radu! Nu pentru bârfele voastre!

O liniște grea s-a lăsat peste sat. Unii au râs pe sub mustață. Alții au dat din cap a dezaprobare.

În seara aceea, Vlad s-a uitat lung la mine:

— Ana… poate ar trebui să plecăm la oraș. Să scăpăm de toate astea.

Dar eu nu voiam să fug. Nu voiam ca Ilinca și Radu să crească fără rădăcini. Am decis să rămânem și să luptăm pentru liniștea noastră.

Au trecut luni până când zvonurile s-au mai domolit. Casa încă nu e gata — banii sunt puțini și timpul și mai puțin. Dar acum știu sigur: nu contează ce cred ceilalți. Contează ce construim noi împreună.

Uneori mă întreb: oare cât rău pot face niște vorbe aruncate la întâmplare? Și câți dintre noi avem curajul să ne trăim viața după propriile reguli, nu după ce dictează satul?