Între Datorie și Iubire: Povestea Unei Căsnicii Frânte

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot! am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce el stătea în pragul ușii, cu privirea pierdută.

Era a treia oară săptămâna aceea când mama lui făcuse o criză. Urlase la mine, aruncase cu farfurii și încercase să iasă desculță în stradă. Eu, Elena, femeie de 45 de ani, mă simțeam mai bătrână decât propria mea mamă. De douăzeci de ani eram căsătorită cu Mihai și, de aproape cinci, viața noastră se învârtea în jurul bolii soacrei mele. Nu mai eram soție, nu mai eram mamă pentru fiica noastră, Irina. Eram doar „îngrijitoarea” doamnei Maria.

— Și ce vrei să facem? S-o aruncăm pe drumuri? Să o ducem la nebuni? a răspuns Mihai, vocea lui tremurând între furie și disperare.

— Nu! Dar nici așa nu mai pot trăi! Am nevoie de ajutor! Am nevoie să fiu și eu om!

Mihai s-a întors cu spatele. L-am văzut cum își strânge pumnii. Îl durea. Știam că îl doare. Dar și pe mine mă durea. Mă durea până în măduva oaselor.

În fiecare dimineață mă trezeam cu inima strânsă. Mă rugam să fie o zi liniștită. Să nu înceapă iar țipetele, să nu trebuiască să ascund cuțitele sau să-i explic Irinei de ce bunica ei nu e ca alte bunici. Irina avea 17 ani și deja evitase să-și aducă prietenii acasă. Se rușina de familia noastră. Mă rușinam și eu.

Într-o seară, după ce am reușit cu greu să o liniștesc pe mama lui Mihai, m-am prăbușit pe canapea. Irina a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Mamă, nu mai poți continua așa. O să te îmbolnăvești și tu.

Am izbucnit în plâns. Mi-am dat seama că nu mai eram decât o umbră a femeii care fusesem odată. Nu mai aveam timp pentru mine, pentru Mihai sau pentru Irina. Totul era despre doamna Maria: medicamentele ei, crizele ei, vizitele la doctori, privirile vecinilor.

Într-o zi am luat o decizie grea: am sunat la un centru specializat pentru persoane cu afecțiuni psihice. Am vorbit cu o asistentă socială, care mi-a explicat că există soluții, că nu trebuie să port singură această povară. Am simțit pentru prima dată în ani de zile o rază de speranță.

Când i-am spus lui Mihai ce intenționez să fac, a izbucnit:

— Nu pot să cred! După tot ce a făcut mama pentru noi! Cum poți fi atât de rece?

— Nu sunt rece! Sunt epuizată! Dacă nu facem ceva acum, ne pierdem ca familie!

A urmat o tăcere apăsătoare în casă. Zile întregi Mihai nu mi-a vorbit decât strictul necesar. Irina încerca să ne împace, dar era clar că între noi se deschisese o prăpastie.

Într-o seară, Mihai a venit acasă mai devreme decât de obicei. Avea ochii roșii și părea că îmbătrânise peste noapte.

— Elena… cred că trebuie să divorțăm.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Ce spui? Pentru că nu mai pot avea grijă de mama ta?

— Pentru că nu mai ești femeia pe care am iubit-o. Pentru că ai renunțat la familie.

— Eu am renunțat? Eu? Eu care am stat lângă voi toți anii ăștia? Eu care m-am sacrificat pentru toți?

— Da, ai renunțat la mama mea. Și nu pot trăi cu cineva care face asta.

A doua zi și-a făcut bagajele și a plecat la sora lui din Ploiești. Irina a rămas cu mine, dar între noi plutea o tăcere grea. Nu știam dacă să fiu furioasă sau doar tristă.

Au trecut luni de atunci. Mama lui Mihai e acum într-un centru specializat unde primește îngrijire adecvată. Mihai nu mi-a mai dat niciun semn. Irina merge la facultate la București și vine rar acasă. Casa e goală și tăcută.

Uneori mă uit în oglindă și mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am fost egoistă sau dacă pur și simplu am ales să supraviețuiesc.

Poate că uneori iubirea nu e suficientă ca să țină o familie unită atunci când povara devine prea mare pentru un singur om.

Mă întreb: câți dintre voi ați fi ales altfel? Câți ați fi putut duce această cruce fără să vă pierdeți pe voi înșivă?