După 40 de ani: Întâlnirea care mi-a răscolit sufletul

— Nu pot să cred că ești tu, Vlad, am șoptit, cu mâinile tremurând ușor pe cana de cafea. În jurul nostru, cafeneaua veche din centrul Ploieștiului forfotea de oameni grăbiți, dar pentru mine timpul se oprise. Ochii lui, cândva plini de foc și visuri, păreau acum obosiți, ca și cum ar fi purtat pe umeri toți anii pe care nu-i trăisem împreună.

— Ana, nici eu nu știu dacă sunt același. Poate doar numele mi-a rămas, a spus el, zâmbind amar.

Am simțit cum mă năpădesc amintirile: liceul industrial cu miros de cretă și lemn vechi, coridoarele pline de râsete și șoapte, serile când fugeam de acasă doar ca să-l văd cântând la chitară în parcul din fața blocului. Eu eram fata cuminte, cu note bune și vise mici, crescută de o mamă văduvă care nu suporta ideea ca fata ei să se îndrăgostească de un băiat „fără viitor”.

— Vlad nu e pentru tine, Ana! O să-ți frângă inima și o să rămâi singură ca mine! îmi spunea mama mereu, cu voce tăioasă. Dar eu nu o ascultam. Scriam bilețele pe care le strecuram în buzunarul hainei lui, îi aduceam sandvișuri făcute pe furiș și visam la o viață împreună, undeva departe de orașul nostru prăfuit.

Într-o noapte de iunie, după banchetul de absolvire al lui Vlad, am fugit împreună la marginea orașului. Ne-am jurat că nu ne vom despărți niciodată. Dar vara aceea a trecut repede. Vlad a plecat la București să-și încerce norocul cu muzica. Eu am rămas acasă, prinsă între dorința de a-l urma și frica de a-mi dezamăgi mama.

— Ana, vino cu mine! Nu vreau să plec fără tine! mă implora el la telefon.

— Nu pot… Mama e bolnavă… Nu pot s-o las singură…

Așa s-a rupt totul. Vlad a dispărut din viața mea la fel de brusc cum apăruse. Am plâns luni întregi, ascunsă sub pătură, în timp ce mama îmi repeta că „timpul vindecă orice rană”. Dar rana aceea nu s-a vindecat niciodată cu adevărat.

Anii au trecut. M-am măritat cu Mihai, un coleg de serviciu liniștit și previzibil. Am avut doi copii frumoși, o casă mică la marginea orașului și un job la contabilitate. Viața mea era ordonată, fără surprize sau pasiuni mistuitoare. Vlad devenise doar o poveste pe care o spuneam uneori prietenelor la un pahar de vin.

Până într-o zi când am primit un mesaj pe Facebook: „Ana, sunt Vlad. Vin în Ploiești pentru câteva zile. Ai vrea să ne vedem?”

Inima mi-a bătut nebunește. M-am uitat la poza lui de profil: părul grizonat, riduri adânci la colțul ochilor, dar același zâmbet ștrengăresc. Am acceptat fără să mă gândesc la consecințe.

Acum stăteam față în față după 40 de ani. Am vorbit ore întregi despre viețile noastre paralele: el divorțat, fără copii, trăind din concerte mici prin țară; eu prinsă într-o căsnicie care se stingea încet, cu copii mari plecați la București și o mamă bătrână care încă mă întreba dacă „nu cumva l-ai mai văzut pe băiatul acela?”

— Știi ce regret cel mai mult? Că n-am avut curajul să te iau cu forța atunci… Poate azi am fi avut alt destin.

— Sau poate ne-am fi distrus unul pe altul… Cine știe? am răspuns eu, încercând să-mi ascund lacrimile.

Când am ajuns acasă în acea seară, Mihai m-a privit lung:

— Ai fost cu el, nu-i așa? Se vede pe tine…

— Da… Am avut nevoie să-mi amintesc cine am fost cândva.

— Și? Ce-ai descoperit?

— Că nu mai sunt fata aia. Dar nici femeia care mă prefac că sunt nu mă mai recunosc.

În zilele următoare am simțit cum totul se clatină sub picioarele mele: Mihai devenise distant, mama mă privea cu suspiciune, iar eu mă întrebam dacă nu cumva am ratat șansa vieții mele atunci când am ales datoria în locul inimii.

Vlad a plecat din nou. Mi-a lăsat un bilet: „Dacă vreodată vei vrea să trăiești cu adevărat, știi unde mă găsești.”

Acum stau singură în bucătărie și privesc poza noastră veche din liceu. Oare cât din noi rămâne neschimbat după atâția ani? E prea târziu să-ți urmezi inima? Sau viața e doar o succesiune de alegeri pe care trebuie să le accepți?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?