Când dragostea de mamă devine povară: povestea mea cu fiul meu, Vlad

— Mamă, nu mai merge așa! Ai făcut destul, dar trebuie să înțelegi că firma asta are nevoie de profesioniști, nu de… familie.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet peste mine. Stăteam în biroul micuț, cu pereții plini de grafice și post-it-uri colorate, și nu-mi venea să cred ce aud. Mâinile îmi tremurau pe dosarul cu facturi, iar inima îmi bătea nebunește. Am încercat să zâmbesc, să par că înțeleg, dar lacrimile mi se adunau deja în colțul ochilor.

— Vlad, eu… eu am fost aici de la început. Cine a făcut primele contracte? Cine a stat nopți întregi să calculeze TVA-ul? Cine ți-a adus cafea când nu mai puteai de oboseală?

El a oftat și s-a uitat pe fereastră, evitând privirea mea.

— Știu, mamă. Dar nu mai e ca la început. Acum avem nevoie de altceva. Nu vreau să te rănesc, dar trebuie să pleci.

Așa a început sfârșitul. M-am ridicat încet de pe scaunul pe care îl simțeam al meu, cu urmele mele pe spătar și cu perna puțin tocită de atâtea ore petrecute acolo. Am ieșit din birou fără să mă uit înapoi, dar în sufletul meu se dărâma tot ce construisem împreună cu el.

Când Vlad a terminat facultatea la București și s-a întors acasă la Ploiești, era plin de vise și planuri. „Mamă, o să facem ceva mare! O să avem firma noastră!” Mi-a spus cu ochii strălucind. Nu aveam bani mulți, dar am vândut bijuteriile moștenite de la mama mea și am făcut un credit pe numele meu. Am fost contabilă fără diplomă, menajeră fără salariu și bancă fără dobândă. Am spălat podele, am făcut cafea pentru clienți, am completat dosare și am stat la cozi la ANAF.

Soțul meu, Ion, nu a fost niciodată de acord cu implicarea mea. „Lasă-l să se descurce singur! Îl faci neputincios!” îmi spunea mereu. Dar eu nu puteam să-l las pe Vlad să lupte singur. Era copilul meu! Cum să nu-l ajut?

Anii au trecut repede. Firma a crescut, Vlad a angajat oameni tineri, cu diplome și costume scumpe. Eu am rămas în umbră, făcând munca „murdară”, dar eram fericită să-l văd reușind. Până într-o zi când am observat că nu mă mai cheamă la ședințe, că nu-mi mai cere părerea. Am devenit invizibilă.

Într-o seară, după ce am terminat de curățat sala de conferințe, l-am auzit pe Vlad vorbind cu noul lui asociat, Radu:

— Trebuie să scap cumva de mama din firmă. O iubesc, dar mă încurcă. Nu pot să negociez contracte mari cu ea lângă mine.

M-am ascuns după ușă și am simțit cum mi se frânge sufletul. Am plâns toată noaptea în baie ca să nu mă audă Ion.

A doua zi mi-a spus direct: „Mamă, e timpul să te retragi.”

Am plecat acasă cu o cutie de carton în care am pus câteva agende vechi, un pix cu logo-ul firmei și o fotografie cu noi doi din prima zi de lucru. Ion m-a privit tăcut când am intrat pe ușă.

— Ți-am spus eu că așa o să fie… Copiii nu știu să aprecieze sacrificiul părinților.

Nu i-am răspuns. M-am prăbușit pe canapea și am privit ore întregi tavanul. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Poate l-am sufocat? Poate i-am luat șansa să devină independent? Sau poate doar… așa sunt copiii azi?

Zilele au trecut greu. Vlad nu m-a sunat decât o dată, scurt:

— Mamă, sper că nu ești supărată pe mine. E mai bine așa pentru toți.

Am încercat să-i spun că îl iubesc oricum, dar vocea mi s-a frânt.

Acum stau singură în apartamentul nostru mic din Ploiești. Pe masă sunt încă facturi vechi și pixuri cu logo-ul firmei lui Vlad. Mă uit la ele și mă gândesc la toate nopțile nedormite, la toate speranțele puse în el.

Uneori îl văd la televizor sau pe Facebook – zâmbește larg lângă oameni importanți. Eu rămân aici, cu amintirile mele și cu întrebarea care mă macină: unde se termină dragostea de mamă și unde începe sacrificiul inutil?

Poate că am greșit iubindu-l prea mult? Sau poate că lumea s-a schimbat și noi, părinții, trebuie să învățăm să ne retragem la timp?

Voi ce credeți? Unde ar trebui să se oprească sacrificiul unui părinte pentru copilul lui?