Firul Invizibil: Prietenia Mea Cu Irina, Încercată de Maternitate

— Nu pot să cred că ai uitat din nou! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam în fața blocului ei, cu o pungă de covrigi calzi în mână. Era a treia oară luna asta când Irina mă ruga să ne vedem și apoi mă lăsa să aștept singură, invocând mereu același motiv: „Scuză-mă, Maria, dar Vlad nu vrea să doarmă fără mine.”

Nu era vina lui Vlad, evident. Era doar un bebeluș de trei luni, cu ochii mari și obrajii rotunzi. Dar Irina… Irina nu mai era fata pe care o știam. Nu mai era cea care râdea la glumele mele proaste sau care venea la mine la miezul nopții cu o sticlă de vin și povești despre băieți. Acum era mereu obosită, cu cearcăne adânci și părul prins la repezeală într-un coc dezordonat.

Am urcat scările blocului vechi, încercând să-mi reprim furia. Am bătut încet la ușă. Dincolo de ea, am auzit un plâns slab și vocea Irinei: „Imediat, Vlad! Imediat!”

Când mi-a deschis, m-a privit cu ochii roșii și mi-a șoptit:
— Îmi pare rău, Maria. Chiar nu pot acum. Nu știu ce să fac cu el… Simt că mă sufoc.

Am intrat fără să spun nimic și am văzut haosul din apartament: scutece aruncate pe jos, biberoane nespălate, haine împrăștiate peste tot. M-am așezat pe canapea și am privit-o cum îl legăna pe Vlad, cu mișcări mecanice.

— Te-ai gândit să ceri ajutor? am întrebat-o încet.

— De la cine? Mama e la țară, Sorin (soțul ei) lucrează până târziu… Și tu ai serviciu. Nu vreau să te împovărez.

— Irina, nu mă împovărezi. Dar simt că nu mai sunt parte din viața ta. Când ai râs ultima dată cu mine? Când ai ieșit din casă fără să te gândești la scutece sau la lapte?

A izbucnit în plâns. M-am ridicat și am îmbrățișat-o strâns. Am simțit cum tremură în brațele mele.

— Nu mai știu cine sunt, Maria. Parcă nu mai exist decât ca mamă. Prietenia noastră… totul pare atât de departe.

Am stat acolo mult timp, fără să spunem nimic. Doar respirația lui Vlad și suspinele Irinei umpleau camera.

În zilele următoare am încercat să fiu prezentă cât de mult am putut. Îi aduceam mâncare gătită, îi făceam cumpărăturile, îi țineam copilul ca să poată face un duș în liniște. Dar ceva s-a schimbat între noi. Vorbeam mai mult despre scaunele lui Vlad decât despre visele noastre sau despre planurile de vacanță pe care le făceam altădată.

Într-o după-amiază, când Vlad dormea liniștit în pătuțul lui improvizat din sufragerie, am încercat să readuc discuția pe făgașul vechi:

— Ți-ai mai scris romanul? Îți amintești cât visai să publici?

Irina a zâmbit trist:
— Nu mai am timp nici să citesc două pagini pe zi. Mă simt vinovată dacă fac ceva doar pentru mine.

— Dar tu? Tu unde ești în toată povestea asta?

A dat din umeri:
— Poate că așa trebuie să fie când devii mamă…

Am plecat acasă cu inima grea. Seara i-am scris un mesaj lung în care îi spuneam cât de mult îmi lipsește prietena mea cea veche și cât de mult mi-e teamă că o pierd. Nu mi-a răspuns decât după două zile:

„Îmi pare rău, Maria. Sunt epuizată. Nu știu dacă mai pot fi prietena ta așa cum eram înainte.”

Am plâns atunci ca un copil. M-am simțit trădată și abandonată, dar în același timp vinovată pentru că nu pot înțelege pe deplin ce trăiește ea.

Au trecut săptămâni în care ne-am văzut tot mai rar. Am început să ies cu alte prietene — cu Roxana de la serviciu sau cu Alina din facultate — dar nimeni nu era ca Irina. Nimeni nu știa toate secretele mele sau nu râdea la aceleași glume proaste.

Într-o zi, am primit un telefon neașteptat de la mama Irinei:
— Maria, poți veni până la spital? Irina a leșinat acasă… Sorin e plecat din oraș.

Am fugit cât am putut de repede. Am găsit-o pe Irina întinsă pe un pat alb, cu perfuzii în braț și ochii goi.

— N-am dormit de trei nopți… Nu mai pot… a șoptit ea când m-a văzut.

Atunci am realizat cât de mult se sacrificase pentru copilul ei și cât de puțin primise înapoi — nici măcar sprijinul meu sincer, ci doar reproșuri mascate sub grijă.

După externare, am stat lângă ea zile întregi. I-am făcut ordine în casă, i-am gătit supa preferată și am stat cu Vlad ca ea să poată dormi câteva ore legate. Încet-încet, Irina a început să zâmbească din nou — timid, dar sincer.

Într-o seară, după ce Vlad adormise și apartamentul era cufundat în liniște, Irina mi-a spus:
— Știi ce mi-e cel mai frică? Că nu voi mai fi niciodată eu însămi… Că voi rămâne doar „mama lui Vlad”.

Am luat-o de mână:
— Eu cred că încă ești tu. Doar că ai nevoie de timp și ajutor ca să-ți amintești cine erai înainte.

Prietenia noastră nu s-a întors niciodată la forma ei inițială. Dar s-a transformat într-o legătură mai profundă — una care includea și tăceri lungi, și oboseală cruntă, dar și momente rare de bucurie pură.

Uneori mă întreb: oare câte prietenii se pierd pentru că nu știm cum să ne regăsim unii pe alții după ce viața ne schimbă? Sau poate tocmai schimbarea ne arată cine suntem cu adevărat?